ŞAHDACIA   ŞAHDACIA   ŞAHDACIA

     

   ISTORIA  ASCUNSA          

       " Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi
      viitorul.O naţie fără istorie este un popor încă barbar, şi vai de acel popor care şi-a perdut
      religia suvenirilor. Într-o asemenea stare ne aflăm noi românii din câte trele provinţii ale
      Daciei. " spunea Nicolae Bălcescu
     Cap. II : Stramosii nostri TRACO-GETO-DACII
     si  regatele lor

                   

       

   "Prima problemă care se pune în legătură cu aceşti strămoşi îndepărtaţi ai noştri este
    aceea a numelui. În izvoare găsim, ca fiind cel mai vechi, numele de Pelasgi,şi a
    continuat să li se spună astfel şi mai târziu (dovadă că n-au dispărut!), după ce
    „roiurile” pornite din spaţiul-matcă deja îşi întemeiaseră regate în alte părţi. Herodot,
   de pildă, reţinuse de la preoţii lui Hephaistos din Memfis (Istorii, cartea II, cap. II – v. 110/I, p. 133-134), că după cercetările faraonului egiptean Psammetihos (664-610 î. Hs.), frigienii „s-au născut înaintea lor”, a egiptenilor; deci, ca popor, sunt mai vechi ca ei (pentru greci, egiptenii ar fi fost cel mai vechi popor). Iar frigienii, veniţi în Asia Mică din partea sudică a Spaţiului carpato-danubiano-balcanic, încă erau cunoscuţi şi cu numele de pelasgi. De asemenea, ca oameni din „Ţara Crivăţului” (Boreas = Crivăţul), băştinaşii de la nordul Dunării şi al Mării Negre au fost numiţi – ceva mai târziu – şi hiperboreeni (oamenii din Hiperboreea). Coborând din legendă şi din aproximaţii şi referindu-se la cei mai apropiaţi de ei, vecinii lor din nord, autorii greci le-au spus Traci. După unii, grecii înşişi se trăgeau din etnosul care popula din străvechime Spaţiul carpato-danubiano-balcanic; acheii şi dorienii ar fi plecat din acest spaţiu, rămânând cu amintiri şi nostalgii filiale, deşi şi-au constituit naţiunea lor în sudul Peninsulei Balcanice . 
Când urmaşii au cunoscut însă, direct sau indirect, spaţiul de la nord de Balcani, grecii au aflat că „tracii” din această zonă se numesc altfel: unii –geţi,alţii –moesi (mysi), alţii bessi, alţii tribali. Trecând apoi Istrul, au aflat şi despre daci, despre „stepa getică”, despre tyrageţi, despre carpi, despre costoboci etc, etc.– din totalul de peste 100 de comunităţi de obşti săteşti ce locuiau pe un spaţiu foarte întins, unele grupate în formaţiuni politice mai mari, cu nume diferite dar de acelaşi neam. Unele izvoare greceşti, deşi le spun numele propriu, în virtutea obişnuinţei îi  consideră tot traci, de vreme ce erau de acelaşi neam (de pildă: „geţii sunt traci”! etc.)."  - conf.univ. G.D. Iscru , doctor in istorie.   
 
         Asadar, geto-dacii sunt ramuri ale unuia si aceluiasi mare neam, al tracilor, alcatuit din
      100-200 de triburi, vorbind aceeasi limba.
           Istoria / Timpul , va scoate probabil la lumina mai multi regi geto-daci decat consemneaza
       documentele si inscriptiile vremii , insa deocamdata doar atata se cunoaste :
      Inainte de 500 i.e.n.(ipotetic) - Zalmoxis :  Precum se ştie, Herodot ne dă primele ştiri importante
                             despre Zalmoxis –am spune: un anumit Zalmoxis! –, în două variante:una, auzită de el de
                             la grecii de pe ţărmurile Helespontului şi ale Mării Negre – anume că Zalmoxis era „doar
                             un muritor”, fost sclav al lui Pitagora, în insula Samos (590/ 570-497 î.Hs.), după
                             care,eliberat de acesta, a strâns „bogăţii mari”, s-a întors în patrie, unde i-a învăţat pe
                             fruntaşii ţării cum vor ajunge la nemurire; a doua variantă, pe care o reconstituise el
                             însuşi, Herodot, că Zalmoxis „a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora”şi nu ştie exact dacă
                             el a fost „om sau divinitate a băştinaşilor” (112/I, 49 şi 51). Dealtfel, sclavia lui Zalmoxis la
                             Pitagora este foarte discutabilă. Un izvor grecesc spune că Pitagora era „un discipol al
                            înţelepciunii trace” (s.n.). De aici,aprecierea lui Vasile Pârvan, reluată de V. Lovinescu, că
                            sclavia lui Zalmoxis la Pitagora este o „naivitate naţionalistă grecească”; V. Lovinescu
                            „plusează” spunând că aceasta „trebuie atribuită incredibilei semeţii a grecilor” (63/36).
                            Strabon, reluând prima variantă a lui Herodot, ştia că Zalmoxis, pe lângă unele cunoştinţe
                            astronomice deprinse de la Pitagora, alte asemenea cunoştinţe le-ar fi deprins de la
                            egipteni, „ deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii”. Revenit în ţara lui, „el şi-a
                            câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi a neamului său, desluşindu-le acestora
                            semnele cereşti”. „În cele din urmă – continuă Strabon –, l-a înduplecat pe rege să
                            împărtăşească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor”.
                            Astfel, omul Zalmoxis a ajuns mai întâi „mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar
                            după un timp a fost socotit el însuşi zeu” (deci, în timpul vieţii, n.n. G.D.I.). După aceea
                            s-a retras „într-un fel de peşteră inaccesibilă”, unde a stat o vreme, timp în care ieşea rar
                           şi se întâlnea „doar cu regele şi cu slujitorii săi”, cărora le dădea învăţături. Regele, „când
                            a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care
                            le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul”. „Acest obicei – adaugă autorul–
                            a dăinuit până în vremea noastră (sf. sec. I î.Hs. – încep. sec. I d.Hs., n.n.); după datină,
                            se găsea mereu un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era
                            numit chiar zeu; şi chiar muntele cu peştera, Cogaion, ca şi râul ce curgea pe lângă el
                            erau considerate sfinte. Reţinem precizările lui Strabon dar reafirmăm – după alte izvoare
                            (v. mai sus) – anterioritatea lui Zalmoxis atât faţă de Pitagora cât şi faţă de egipteni
                            (117/II, 166-167, s.n.). Iată, deci, tradiţia la traco-geto-daci, pe care, tot după Strabon, o
                            regăsim în vremea lui Burebista şi Deceneu.   
                            https://youtu.be/4qFFfcz28Ic
                            https://youtu.be/qFK3-z6MjtU
      Circa  514 - 500 i.e.n.               - Antyrus   (în Muntenia) :  Urcarea pe tronul persan a lui Darius (522
                          î.Hr.) aduce cu sine o vastă reorganizare şi consolidare a dominaţiei în Imperiu. Tinzând
                         spre noi  teritorii, Darius nu uită visul lui Cirus şi,m în anul 514 î.Hr., organizează o mare
                         expediţie în Balcani. Rând pe rând, sunt încorporate în Imperiu Grecia, Tracia şi Macedonia.
                         Cele două provincii, Tracia şi Macedonia, devin adevărate capete de pod pentru lansarea
                         expediţiei militare împotriva geţilor. Pentru facilitarea acestei aventuri în ’’pustiul Getic’’,
                         Darius dă dispoziţie să se construiască un pod peste Dunăre. Trupele persane trec în
                         Dobrogea ocupând-o şi înfângând oponenţa băştinaşilor. Aceaste este aura de cuceritor a
                         lui Darius în Geţia, de care aminteşte Herodot, doar că el nu a înglobat-o în imperiu şi nu a
                         luat vreun rege prizonier, ci doar a molestat nişte băştinaşi paşnici, obişnuita  populaţie
                         civilă apărată probabil de mici garnizoane getice. Toată ocupaţia persană a durat doar
                         două luni, vreme în care a fost hărţuită şi obligată să se retragă cu mari pierderi. ’’Furia
                         getică’’ îşi spunea cuvântul. Conflictul dintre persani şi geţi încetează odată cu trecerea
                         Dunării spre sud, a ultimului soldat persan. Remarcabil, în textul lui Iordanes, este prezenţa
                         numelui regelui get Antyrus, cel care  a cutezat să se opună lui Darius, primul dintr-o
                         galerie de iluştrii conducători ai dinastiei geto-dace.
 
      Circa  500 i.e.n.                        - Charnabon  a fost rege al geților în secolul V î.e.n., care a fost
                            menționat de poetul și dramaturgul Sofocle din Colonos (497 -cca. 405 î.e.n.) în piesa de
                            teatru intitulată Triptolem, unde găsim următoarea frază: Și Charnabon, care în timpurile
                            de față domnește peste geți
      Circa  339 i.e.n.                      - Rex Histrianorum  :  Denumire sub care e cunoscut un conducator
                           get din nordul Dobrogei (cca 342-338 i.e.n), mentionat de Trogus-Iustin in legatura cu
                           rezistenta pe care a opus-o patrunderii in dreapta Dunarii a scitilor condusi de Atheas
                           (Hist. Philipp. IX, 2, 1). In forma care a ajuns la noi titlul poate insemna fie: "rege al
                           locuitorilor din Istros=Histria" fie "rege al bastinasilor de pe malurile Istrului" (gr.Istros
                          =Dunare), dar deoarece Histria nu a fost niciodata guvernata monarhic, nici nu a cunoscut
                           vre-un magistrat care sa poarte titlul de basileu, ramane valabila notiunea de rege al
                           bastinasilor (geti) de pe malul drept al Dunarii de Jos. "Istrienii" (getii) il ataca pe Atheas
                           si reusesc sa il aduca la mare stramtoare astfel incat acesta cere ajutorul regelui
                           macedonean Filip al II-lea. Moartea capeteniei gete face ca cete scitice sa poata trece spre
                           sud si sud vest. Iata ce se spune despre acest razboi "in acea vreme era rege al scitilor
                           Atheas, care, deoarece era la stramtoare in razboiul cu istrienii, a cerut ajutor lui Filip prin
                           mijlocirea locuitorilor din Apopllonia, promitand ca il va lasa mostenitor al tronului, dar
                           intre timp, regele istrienilor a murit si asta i-a dezlegat pe sciti si de frica razboiului si de
                           nevoia de ajutor [...] si astfel Atheas a poruncit macedonenilor pe care i-a trimis inapoi,
                           sa-i spuna din nou lui Filip ca nici el nu i-a cerut ajutor, nici nu I-au propus sa il lase
                           mostenitor [...] caci are un fiu sanatos. Filip, facut de ras cu asemenea vorbe, a desfacut
                           asediul Byzantionului, a pornit la razboaie cu scitii [...]. Desi scitii erau mai numerosi si
                           mai tari, Filip i-a invins prin siretenie. Au fost robite 20000 de femei si copii, o multime
                           uriasa de vite, dar nici un pic de aur sau argint [...] dar in intampinarea lui Filip care se
                           intorcea din Scitia au venit tribalii (alt trib traco-get N.n.); declara ca nu-i vor ingadui
                           trecerea daca nu primesc o parte din prada. De aici a iesit cearta si repede apoi lupta; in
                           care lupta a fost ranit si Filip la coapsa, cand i-a fost ucis calul de o lovitura care a trecut
                           prin trupul sau. Deoarece toti il crezusera mort au parasit prada. Si astfel prazile scitice,
                            de parca ar fi fost blestemate, aproape ca au devenit motiv de doliu pentru macedoneni"
                           (Iustinus, IX, 2; conf.Trog., Prol. 9 si Aeschines III, 128 si urm.) Impingerea spre apus a
                           scythilor nomazi de catre sarmatii migratori, ce veneau de la rasarit, a provocat o mare
                           tulburare in masa getica, locuitoare statornica, agricola care era asezata atat in nordul
                           Dunarii cat si in sudul ei, de la Nistru si pana la Varna si Balcic. Contraofensiva getica, un
                           moment biruitoare sub acest Rex Histrianorum, nenumit si mort prea devreme, nu pare sa
                           fi schimbat ceva pana la Dromihete. E drept ca Atheas e batut si ucis de Filip, dar acesta
                           pleaca si e batut de triballi care ii iau si prada. Lucrurile raman oarecum neschimbate; la
                           Dunarea de Jos getii sunt in lupta cu scythii migratori, pe care nu-i pot opri dar pe care
                           mai tarziu ii vor supune si asimila, reintinzand stapinirea getica pana la Borysthenes.
                           Aceasta stare de lucruri se va repeta si cu celtii si cu bastarnii germanici apoi cu sarmatii
                           roxolani si la urma cu gotii. Getii vor ramane pe loc suportand cu rabdare, la adapostul
                           padurii, toate migratiile ce vor veni din stepa de nord-est si le vor birui pastrandu-se
                           statornic in tinutul Dunarii de Jos. 
                                                                                                                            
       secolul III  i.e.n.                       - Moskon  :   a fost rege în Dacia în secolul al III-lea î.Hr. în regiunea
                            de nord a Dobrogei. Acesta a legat relații cu polisurile grecești, adoptând administrația
                            acestora. Singurele dovezi ale existenței lui Muskon sunt niște monezi de argint, găsite
                            lângă Tulcea, toate sunt însemnate cu un tânar cu păr lung și cu un călăreț pe revers. Pe
                            acestea este inscripționat: ΒΑΣΙΛΕΩΣ ΜΟΣΚΩΝΟΣ, ce semnifică „regele Moskon”.
                            În colecțiile Cabinetului numismatic al Muzeului de arheologie Constanța se păstrează
                            două monede de argint de tipul Moskon
 
                                                   
         Circa  335 i.e.n.                                     Sarmis (Armis)  Basileus ( în Transilvania )
                                     SARMIS este un rege din sec. IV î.Hr, a cărui existență este presupusă datorită unor
                          descoperiri monetare și a asemănării de nume cu capitala statului getic, Sarmizegetusa.
                          Monedele atestă un ''SARMIS BASILEUS''. Acestea sunt în număr de 5. Una de argint cu
                          mențiunea textuală și un mistreț cu o săgeată în gura menționata de Zamosius, Troester si
                          Soterius. Una de aur descoperită la Turda în 1826, pe care apare mențiunea textuală și
                          poarta unei cetăți. O altă monedă de aur descoperita la Turda in 1826 cu mențiunea
                          textuală, un personaj cu doua fete și o țestoasă.  J.F.Neigebaur și Huszti Andras il
                          considera pe Sarmis Regele Get care se opune lui Alexandru Macedon în expediția sa la
                          nord de Dunare. Maghiarofonii o spun. Lui Sarmis îi sunt atribuite Sarmiz / Zarmiz, dar și
                          fondarea unor mari orașe ca Dierna, Tarnis, Napuca, Phrateria.
                          Nu este exclus ca acestui rege să fie cel care a inspirat sistemul religios al
                          zalmoxiansmului, cu diferența că dialectal în interiorul Carpaților s-a păstrat forma
                          rotacizantă corectă iar în sud și est (de Carpați) forma Zalmoxes cu accente extracarpatice.
                          Bineînțeles că azi avem forma relatată de către grecii pontici și nu cea din nord.  Sarmis
                          Basileos s-a propagat până azi. Geții erau familiari termenului și l-au preluat / transmis mai
                          departe curat prin băserică / băsearică-biserică, cu sensul corect de regal, ceresc.
                          Basileos pare să se fi păstrat în românime și ca titulatură de rege la nivelul maselor:
                          Basarabi / Băsărabi rotacizat în cadrul arcului Carpatic, spațiu de unde se consideră de
                          origine Negru Vodă.  
 
 
      Circa  340  - 320 i.e.n.              - Gudila sau Cothelas (Kothelas) : de asemenea, cunoscut sub
                           numele de Gudila , a fost un rege al geților care a condus o zonă din apropierea Mării
                           Negre, între nordul Traciei și Dunăre. Regatul lui a inclus, de asemenea, importantul
                           port Odessos. În jurul anului 341 Î. hr. el a încheiat un tratat cu regele macedonean Filip al
                           II-lea, devenind vasalul său. Această relație s-a întărit și mai mult atunci când fiica lui
                           Cothelas, Meda din Odessa, a devenit unul dintre soțiile regelui macedonean . Mormântul
                           lui Cothelas este în prezent , probabil, în apropierea satului Sveshtari, în Nord-Estul
                           Bulgariei.    Regatul a ocupat zona Munteniei. 
      Circa  320  - 280 i.e.n.             - Dromihete : (sau Dromichaetes; greaca veche: Δρομιχαίτης) a fost
                            conducătorul geților din nordul Dunării (în prezent în România) în jurul anului 300 î.Hr.
                           Cronicarii antici (Diodorus Siculus, Polybius, Plutarch, Pausanias) au consemnat victoria
                           geților conduși de Dromihete împotriva lui Lysimachus, Regele Traciei, fost general al lui
                           Alexandru Macedon. Lisimah organizează în anul 300 o expediție împotriva lui Dromihete,
                           care sprijinise lupta coloniilor elene de pe litoralul Mării Negre. Campania condusă de
                            Agatocle, fiul lui Lisimah, se încheie cu un eșec total: armata elenistică este înfrântă iar
                           Agatocle făcut prizonier. Opt ani mai târziu, Lisimah conduce personal o nouă ofensivă în
                            ținuturile din nordul Dunării. Undeva în Câmpia Munteană, armata lui Lisimah cade în
                            cursă, monarhul fiind făcut prizonier și dus la Helis, cetatea de scaun a lui Dromihete.
                           Remarcabil la Dromihete a fost diplomația sa. După ce l-a capturat pe Lysimachus (în 292),
                           Dromihete a făcut un festin simbolic pentru acesta si generalii săi. Ei au fost tratați cu cea
                           mai buna mâncare servită în farfurii de aur, în timp ce geții au mancat modest, în vase de
                           lemn. Mesajul care se dorea a fi transmis de Dromihete era: "Daca aveti toate bogatiile
                           acestea la voi in Macedonia, de ce vreti sa veniti la noi si sa ne cuceriti?" In cele din urmă
                           Lysimachus a fost eliberat si i s-au oferit daruri generoase, pacea dintre geți si
                           macedoneni fiind întărită prin mariajul dintre Dromihete și fiica lui Lysimachus.
                     Regatul a ocupat zona Munteniei.        Surse : Diodor din Sicilia - Biblioteca istorica ,
                             Pausanias  
 
      Circa  300  - 250 i.e.n.              - Zalmodegikos  : este o căpetenie geto-dacă din secolul al III-lea
                           care-și exercita autoritatea în Dobrogea, peste un timp după moartea lui Dromichaetes. 
                           În 1959, la Histria a fost descoperit dăltuit în piatră un decret cu următorul conținut:
Sfatul și Poporul au găsit cu cale: Întrucât Diodoros al lui Thrasikles, Prokritos al lui Pherekles și Klearchos al lui Aristomachos, trimiși soli la Zalmodegikos în privința ostatecilor, au călătorit prin țară dușmană și – înfruntând primejdii de tot felul și dând dovadă de cea mai deplină râvnă - au adus înapoi ostatecii (fiind aceștia la număr peste șaizeci), convingându-l totodată pe Zalmodegikos să restituie cetății veniturile, Sfatul și Poporul să găsească cu cale ca aceștia și urmașii lor să fie înscriși printre binefăcătorii obștii; să fie încununați, ca și urmașii lor, la toate spectacolele de teatru, pentru bărbăția și râvna față de Popor, pentru ca și ceilalți cetățeni, cunoscând că Poporul cinstește pe bărbații vrednici, să se îndemne a sluji cetatea. Hegemonii să poarte de grijă ca prezentul decret să fie săpat pe două lespezi, din care una să se așeze în agora, în fața porticului, iar cealaltă în preajma altarului lui Zeus Polieus.
                  Misiunea celor trei era să elibereze cei 60 de ostatici histrieni ținuți în captivitate de
                  Zalmodegikos și să „deblocheze” veniturile pe care orașul le obținea din pescuit și
                  exploatarea pădurilor din delta Dunării, și din alte surse, pe care Zalmodegikos le-a reținut
                  pentru o vreme. Deși misiunea era dificilă, cei trei au îndeplinit-o cu succes.
                  După cum reiese din inscripție, orașele grecești din nord-vestul și vestul Mării Negre erau
                  nevoite să-i plătească lui Zalmodegikos un fel de tribut, numit foros. În schimb, regele
                  geților le garanta pacea și liniștea, apărându-le de dușmani.
                  Regatul a ocupat zona Dobrogei.        Surse :  Decret histrian  
       Circa  300  - 250 i.e.n.              - Oroles    Istoricul Trogus Pompeius susținea că dacii erau o
                            mlădiță a geților, și că în urma războiului împotriva bastarnilor, pe care l-au pierdut, au
                            fost pedepsiți de regele lor, Oroles, să doarmă la picioarele soțiilor lor și să facă munca
                            pe care ele obișnuiau să o presteze în mod obișnuit în gospodărie. Tot el spunea că
                            această poruncă rușinoasă pentru ei, dată de regele dac, a fost anulată în momentul în
                            care bastarnii au fost înfrânți și rușinea înfrângerii a fost ștearsă.
                            Regatul a ocupat zona Transilvania.  Surse :  Trogus Pompeius
       Circa   200 i.e.n.                        -  Rhemaxos  și fiul său Phra-[damon?]  : a fost un rege get care
                           stăpânea un teritoriu la stânga Dunării în secolul al III-lea î.Hr. și care era protectorul
                           coloniilor grecești de pe litoralul Mării Negre. Totodată, în secolul al II-lea I.Hr. acesta ajuta
                           cetatea grecească Histria împotriva tracilor conduși de Zoltes. S-a pus problema, unde se
                           afla uniunea tribală a lui Rhemaxos și care era originea acestui conducător. Dionisie M.
                           Pippidi îl consideră pe Rhemaxos get, pe când Ioan I. Russu, punând accentul pe aspectul
                           filologic, argumentează caracterul scitic al uniunii de triburi condusă de Rhemaxos și o
                           localizează la nord de gurile Dunării. Constantin Daicoviciu propune, până la descoperirea
                           unor documente noi, localizarea în stânga Dunării (în Basarabia, sudul Moldovei sau
                           Muntenia) ori chiar în dreapta Dunării iar din punct de vedere etnic triburile peste care
                           domnea Rhemaxos puteau fi getice, scitice sau eterogene. ne comunică că regele get
                           Rhemaxos stăpânea pe malul stâng al Dunării poate până în Muntenia, Moldova și Bugeac
                           dar își întindea autoritatea și asupra cetăților pontice care îi plăteau tribut, apărându-le de
                           scitul Zoltes cu 100 de călăreți mai apoi prin intermediul intervenției fiului regelui
                           Rhemaxos, Phradmon, cu 600 de călăreți.
                          ,,Rhemaxos, care domnea în regiunea Carpaților, era protectorul cetăților grecești de pe
                           țărmul Mări Negre.Fenomenul explicabil prin legătura firească a diferitelor provincii dacice
                            între ele, nu este izolat, căci și în timpurile străvechi, cetățile grecești de pe litoral
                           depindeau de regii geți din interiorul țării.<<Orașul Callatis și altele de-a lungul coastei, au
                           fost în mare măsură aservite regilor traco-sciți din interior>>"
                           Regatul a ocupat  estul Munteniei, nordul Dobrogei  .  Surse : Decret histrian
 
        Circa   200 i.e.n.                        -  Zoltes   :  a fost o căpetenie tracică din sudul Dobrogei în secolul
                            II î.Hr. El este pomenit în decretul histrian pentru Agathocles (circa 200 î.Hr.) unde este
                            înfățișat ca dușman al cetăților grecești din Dobrogea. Documentul menționează
                            asedierea cetății Bizone, fără să se spună dacă orașul a fost cucerit. Cu Histria pare să fi
                           încheiat acorduri pe care ulterior le-a călcat. Un atac împotriva Histriei n-a putut fi respins
                           decât cu ajutorul lui Rhemaxos, rege get din stânga Dunării și căpetenia unei mari uniuni
                           de triburi din Câmpia Munteană.  
           secolul II  i.e.n.                     - Piepor    Rege al costobocilor (sec. II p.Chr.) a cărui soţie, Zia, fiica
                         lui Tiatus, moare la Roma, unde nepoţii ei Natoporus şi Drilgisa îi pun un epitaf. Textul
                         inscripţiei: D(is) M(anibus). Ziai Tiati Fi(liae) Dacae uxori Piepori regis Coisstobocensis
                         Natoporus et Drilgisa aviae cariss(imae) b(ene) m(erenti) fecer(unt).”
                        "Mani. (Reginei) Zia, fiica lui Tiatus, soţtia lui Pieporus, regele costobocilor, au făcut (acest
                         monument) Natoporus şi Drilgisa, bunicii, care a binemeritat.”
                         Inscripţia a fost publicată de Theodor Mommsen în CIL, VI, 1801 
                         Potrivit lui Thomaschek, inscripţia, cu caracter funarar, ar data din timpul împăratului
                         Antoninus Pius sau Marcus Aurelius, când membri ai familiei regale ar fi ajuns, ca ostateci,
                         la Roma, în legătură cu evenimentele militare de pe limesul nordic. O altă variantă emisă de
                         A.V.Premerstein şi agreata de G.G.Mateescu ar fi aceea că Zia, soţia sau văduva regelui
                         Piepor, ar fi fost capturată de asdingii germanici şi predată romanilor, împreună cu nepoţii
                         ei. Ipoteza este sprijinită de afirmaţia lui Cassius Dio care notează:
                         „Astingii, sub conducerea lui Rhaos şi Rhaptos, au venit să se aşeze în Dacia, în nădejdea
                         că vor primi ca preţ al alianţei lor, bani şi pământ. Fiindcă n-au obţinut aceste lucruri, au
                         lăsat zălog lui Clemens femeile şi copiii, punându-şi în minte să cucerească prin arme
                         pământurile costobocilor. După ce i-au biruit pe aceştia, nu au lăsat nici Dacia liniştită.
                         Lacringii însă, temându-se ca nu cumva Clemens să se înspăimânte şi să-i aducă pe astingi
                         în ţinutul locuit de ei înşişi, îi atacară de aceea pe neaşteptate şi dobândiră o mare izbândă.
                         Urmarea a fost că astingii n-au mai pornit să se războiască niciodată cu romanii. Ei stăruiră
                         în rugăminţi pe lângă Marcus să le dea bani şi pământ, cu făgăduiala că vor face rău celor
                         ce se războiau atunci cu împăratul. Asdingii au împlinit ceva din această făgăduială. Cotinii
                         făgăduiră lucruri asemănătoare.” (Cassius Dio, LXXI, 12, 1-3)
             Costobocii (numiţi şi Koistobokoi, Coisstobocensis) au fost unul din triburile dacice care
                         au rămas independente până la sfârşitul secolului II p.Ch. Ei aparţin neamului trac, în
                         aceeaşi măsură ca şi geto-dacii. Atestaţi de Dio Cassius şi de Ptolemeu printre cele 15
                         triburi dace, costobocii au apărut distinct în istorie după cucerirea Daciei de către romani,
                         ca fiind un trib aparţinând aşa-zişilor daci liberi (necuceriţi de romani).
               Majoritatea istoricilor au argumentat originea dacă a costobocilor, dar unii consideră că
                         originea acestui trib din nordul Daciei Romane este incertă. Au existat şi opinii privind o
                         origine germanică/gotică, sau o origine sarmato-scitică şi chiar o origine slavă. Caracterul
                         traco-dacic al costobocilor este sigur şi după Müllenhoff, care afirmă despre costoboci că
                         nu puteau fi slavi, deoarece în acea perioadă (sec. II p.Chr) aceştia nu se aflau în regiune.
                         Pieporus, Zia, Tiatus, Natoporus şi Drilgisa sunt nume din onomastica traco-dacă. 
 
       secolul II  i.e.n.                     - Rubobostes  :  Rege dac din Transilvania (prima jumatate a
                           secolului II i.e.n). In timpul domniei lui a avut loc o crestere a puterii dacilor ca urmare a
                            lichidarii dominatiei celtice din interiorul arcului carpatic, ceea ce a constituit o premisa
                           importanta a formarii statului dac centralizat sub Burebista. Este pomenit de Trogus
                            Pompeius-Iustinus in Prolegomena, 32 "incrementa Dacorum per Rubobosten regem"
                          "cresterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes" (Pompeius Trogus-Iustinus;
                           Prolegomena; 32).  În Prologul cărții XXXII, istoricul Trogus Pompeius, se referă la daci.
                            În contextul conflictului dintre regele Macedoniei, Filip al V-lea, și Imperiul Roman,
                           Trogus Pompeius arată că Filip ar fi încercat să-i instige pe bastarni la o expediție în Italia,
                            și menționează totodată, „creșterea puterii dacilor sub regele Rubobostes”, ceea ce
                           coincide cu începutul procesului de strămutare a centrului de greutate al puterii daco-
                           geților din câmpia munteană în Transilvania.
 
       82  - 44 i.e.n.                             -  Burebista   :  Cum am arătat, prima intervenţie a Statului roman
                           în Peninsula Balcanică a avut loc către sfârşitul secolului al III-lea î.Hs., în timpul celor
                            două războaie illirice (229/228 şi 219 î.Hs.). Apoi, în urma celor trei războaie macedonene
                            (215-201,200-197, 171-168 î.Hs.), a fost lichidată independenţa Statului macedonean,
                           Roma ajungând să domine în Peninsulă. Dominaţia ei a fost consolidată după 146 î.Hs.,
                           când Republica Romană, reprimând răscoala macedonenilor şi a Ligii aheene, a
                           transformat Grecia şi Macedonia în posesiuni ale sale. De acum, Roma începe înaintarea
                            spre Dunărea de Jos, în spaţiul geto-dac, când stăpânii locului duceau lupta pentru
                           alungarea celţilor şi bastarnilor. Indelungata rezistenţă împotriva celţilor a determinat – pe
                           fondul dezvoltării maxime a geto-dacilor – perfecţionarea sistemului lor defensiv, dar şi a
                           armamentului ofensiv, căci nu era vorba numai de rezistenţă ci şi de alungarea
                            invadatorilor străini: sciţii, celţii, bastarnii. În faţa celui mai mare pericol care venea
                            dinspre sud, unitatea politică a regatelor traco-geto-dacilor, se impunea. O unitate
                            pregătită de întreaga dezvoltare de până atunci dar şi grăbită de înaintarea romană.
                           Această unificare a întregului teritoriu al naţiunii traco-geto-dace a fost realizată sub
                            conducerea lui Burebista (c. 82 – 44 î.Hs.), „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
                           Tracia” . Acesta, cum arată Strabon (VII, cap. III, paragraful 11), „luând în mână cârma
                           neamului său, a ridicat poporul copleşit de nevoi din pricina nesfârşitelor războaie şi atât
                           de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci,
                           încât doar în puţini ani a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpânirea geţilor pe cei mai
                           mulţi vecini. Ba chiar şi de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul şi prăda
                           Tracia până în Macedonia şi Illiria” (cf. 117/II, 174, s.n.).
                           Strabon contemporan cu marele rege dac, spune: "Burebista, barbat get, luand
                           conducerea neamului sau, prin abstinenta si ascultare de porunci, a ridicat pe oamenii
                           acestia, asa incat, in numai cativa ani, a intemeiat o mare imparatie si a supus getilor pe
                           aproape toti vecinii; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul fara
                            frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celtii cei ce se amestecasera cu
                            tracii si iliriii a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Cristasiro, precum si pe
                            taurisci i-a nimicit cu desavarsire". Burebista a fost un rege pe masura cerintelor si
                            virtutilor neamului sau, geto-dacii, care reprezinta ramura nordica a marelui popor trac,
                            care l-a randul sau are radacini adanci in spatiul carapato-danubiano-pontic. Despre traci
                            Herodot spune: "Neamul tracilor este cel mai numeros din lume dupa cel al inzilor. Daca
                            ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de nebiruit si cu
                            mult mai puternic decat toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinta si niciodata nu
                            se va infaptui. De aceea sunt acestia slabi". Si totusi istoria a aratat ca imposibilul este
                            posibil. Statul dac, sub BUREBISTA a fost rezultatul dezvoltarii vietii materiale si
                            spirituale, prelucrarea fierului, roata olarului, olaritul in sine, agricultura practicata intens
                            si organizat desi cunoscute din vechime acum au luat o deosebita amploare. Ca dovada
                           a acestor dezvoltari este si sporirea populatiei, cand pe langa cresterea numarului de
                            localitati se pot observa si infiintarea unor asezari de tip protourban-centre militare,
                           religioase, politice pe care dacii le numeau in limba lor DAVA. Această operă unificatoare,
                           adevărată renaştere a naţiunii traco-geto-dace din starea din care o aduseseră
                           „nesfârşitele războaie”, a fost rezultatul unei strânse conlucrări între autoritatea civilă şi
                           cea religioasă, practica aceasta fiind, după Strabon, coroborat cu Herodot, demult
                           îndătinată la traco-geto-daci. Strabon o spune textual: „Pentru convingerea poporului, el
                           (Burebista , n.n.) a conlucrat cu Deceneu, un vraci care a pribegit prin Egipt şi a învăţat
                           anumite semne prevestitoare prin care desluşea vrerile divinităţii”. Ca şi ionianul
                           Pythagora, ca şi Zalmoxis odinioară, Deceneu însuşi a fost pătruns de „suflul divin”. Cât
                           de puternică trebuie să fi fost autoritatea celor doi – Marele Rege şi Marele Preot – asupra
                           poporului lor poate reieşi şi din aceea că geto-dacii, „în semn de supunere ..., s-au lăsat
                            înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin” – o abstinenţă extraordinară,
                           comparabilă doar cu abţinerea de la consumul de carne, considerată de traco-geto-daci
                           „ca o poruncă dată de Zalmoxis” (Strabon, ibidem, paragraful 5 – cf. 117/II, 167).
                           In preajma crearii statului dac condus de BUREBISTA, existau 4 mari uniuni de triburi,
                           care aveau moneda proprie, cu o arie de raspindire foarte mare de la Morava (rau ce
                           desparte Moravia de Slovacia) si pana la Bug si Olbia si din Rodopi pana la Vistula.
                           Dezvoltarea interna a societatii geto-dace ajunsese la un stadiu ce impunea trecerea la un
                           sistem de organizare sociala superioara. BUREBISTA, prin marea sa opera de unificare, a
                           raspuns acestei cerinte istorice, intemeind un stat centralizat, puternic pe care l-a condus
                           timp de 4 decenii!  Unirea triburilor geto-dace a fost posibila datorita premiselor etnice,
                           culturale, lingvistice, spirituale si geopolitice. Unitatea etno-lingvistica este explicit aratata
                           de autori antici (Strabon; Sallustius; Trogus Pompeius; Cassius Dio), iar Ptolemeu din
                            Alexandria in "Indreptar geografic" mentioneaza cateva triburi dace (albocensi; buri;
                            costoboci; piefigi; ratacensi; saboci), iar poemul anonim "Mangaierea Liviei"
                           consemneaza tribul dacilor apuli. Unitatea religioasa se baza pe credinta in acelasi zeu
                           ZAMOLXIS si pe credinta in nemurire a tuturor tracilor si era deasemenea intarita de
                          prezenta pe tot teritoriul locuit de geto-daci a anahoretilor numiti KAPNOBATAI si KTISTAI.
                            Intr-un timp relativ scurt, marele rege, a izbutit sa intemeieze un mare regat care se
                           intindea spre vest si nord-vest pana la Dunarea de mijloc si Morava, spre nord pana la
                           Carpatii Padurosi spre est pana la Bug si Marea Neagra, iar spre sud, peste Dobrogea,
                           pana in Balcani. Toate partile locuite de geto-daci, de la cursul superior al Dunarii pana la
                            mare, formau un adevarat imperiu getic, asa cum il numeste Strabon, putand ridica la
                            lupta, potrivit aceluiasi autor, o armata de 200000 de oameni, cifra impresionanta pentru
                           acele timpuri!  
                           Astfel, după celebra inscripţie de la Dyonisopolis, Burebista a ajuns, în epoca sa, „cel
                           dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. În urma unei campanii de întregire a
                           teritoriului naţional , Burebista a ajuns să stăpânească„ tot teritoriul de dincoace de fluviu
                           (Dunărea, n.n.) şi de dincolo”. Desigur, în primă urgenţă, pentru Statul traco-geto-dac se
                           impunea înlăturarea pericolului celtic din sud-vest, vest şi nord-nord-vest şi recuperarea
                           teritoriilor naţionale ocupate până atunci de celţi. Fără îndoială că numai după temeinice
                           pregătiri, printr-o campanie care în anul 60 î.Hs. i-a surprins pe adversari, de la sud la
                           nord, din Balcani până în Moravia, Burebista – ne relatează Strabon (ibidem , paragr. 11) –
                           „a pustiit astfel pe celţii care se amestecau cu thracii şi cu illirii, iar pe boi, care se aflau
                           sub ascultarea lui Critasiros (altă formaţiune celtică, ), precum şi pe teurisci, i-a şters
                           de pe faţa pământului” . Acţionând astfel, Burebista evitase întâlnirea directă cu romanii,
                           care după trecerea Balcanilor se orientaseră mai întâi spre est, către litoralul pontic, cu
                           bogatele colonii greceşti. În restul teritoriului, de la sud de Dunăre şi  în colaborare cu
                           geto-dacii şi alţi „traci” de aci, Burebista va fi întreprins campanii de pradă şi de pustiire
                           până în Illiria şi Macedonia, după cum menţionează Strabon. În anul 74 î.Hs., romanii
                           ajungeau, printr-o expediţie, la Dunăre, în partea de est, aproape de litoralul pontic, zonă
                           care, doi ani mai târziu, va intra, cu coloniile greceşti de aci, sub controlul roman. Aci, în
                           sud-estul teritoriului traco-geto-dac de la sud de Dunăre, pentru Burebista, care atunci se
                           pregătea în vederea războiului cu celţii, era de evitat instituirea unei stăpâniri romane.
                           Aşa se face că, în anul 62 î.Hs., când guvernatorul roman al Macedoniei, Caius Antonius
                           Hybrida, printr-o expediţie, a încercat să instituie această stăpânire asupra întregului ţinut
                            dintre Dunăre şi Mare, geto-dacii, aliindu-şi chiar pe incomozii bastarni, au ajutat
                           substanţial coloniile greceşti pentru respingerea atacului roman. Proba despre contribuţia
                            hotărâtoare a geto-dacilor în aceste lupte o reprezintă, cum deja am spus, steagurile
                           romane, capturate atunci şi duse în cetatea geto-dacă Genucla, a regelui Zyraxes. Evident,
                           pentru moment pericolul trecuse, dar primejdia romană rămânea şi ea nu putea fi
                            contracarată decât prin desăvârşirea efortului de unificare politică, prin unirea teritoriilor
                           naţionale din stânga cu cele din dreapta Dunării, fapt care implica şi stabilirea propriului
                           control al acestui Stat asupra coloniilor greceşti. Un precedent exista – dacă ne gândim la
                           „protectoratul” lui Zalmodegicos sau al lui Rhemaxos (sfârşitul secolului III î.Hs.), asupra
                           acestor colonii. După ce îşi încheiase cu mare succes campania împotriva celţilor ,
                           întărindu-se prin întregirea cu întinsele teritorii naţionale recuperate de la aceştia şi după
                           alte serioase pregătiri (în timp ce în Statul roman se va declanşa lupta pentru putere între
                           Caesar şi Pompei, după moartea celui de-al treilea triumvir, Crasus, în anul 53 î.Hs.),
                           Burebista începe (înainte de anul 55 î.Hs.) noua sa campanie de întregire politică, de la
                           extremul estic – pentru a evita o angajare iniţială cu trupele romane, care ar fi intervenit –,
                           atacând şi cucerind mai întâi Olbia (la gurile Bugului – Hypanis), apoi Tyras (Cetatea Albă),
                           la gurile fluviului cu acelaşi nume şi pe care erau situaţi tyrageţii, cu care va fi colaborat,
                           după care a urmat instituirea prin forţă a autorităţii sale asupra coloniilor greceşti de pe
                           ţărmul vestic al Mării – Histria (asupra căreia asediul a durat 3 ani !), Tomis, Ordessos
                           (Varna), Messembria şi Apollonia; oraşul Dionysopolis, care întreţinea mai de mult relaţii
                            de prietenie cu Marele Rege, a intrat firesc, fără rezistenţă, sub autoritatea lui Burebista,
                            acesta încorporând totodată întregul teritoriu traco-geto-dac din sudul Dunării până la
                           Munţii Balcani. Astfel, înainte de anul 48 î.Hs., întreaga acţiune unificatoare a lui Burebista
                           s-a încheiat, constituindu-se Dacia Mare (vezi harta). Cu aceasta, Statul traco-geto-dac
                           ajungea una din marile puteri ale lumii antice. Lumea, la Roma, dorea să afle ştiri despre
                           daci şi întreba pe cei cu „trecere” pe lângă mai marii zilei, precum poetul Horaţiu. Acesta
                            mărturiseşte: „Orcine îmi iese în cale mă întreabă: «Hei! Bunule, tu trebuie să ştii, pentru
                           că eşti în relaţii mai strânse cu zeii, ce-ai mai auzit despre daci?»” (cf. 112/I, 209 s.n.).
                           Dacii încercaseră mai întâi o intervenţie pe lângă Caesar – ne informează istoricul Dio
                           Cassius –, dar „nu căpătaseră nimic din câte ceruseră”. Atunci „trecură” de partea lui
                           Antoniu (ibidem , 672-673). Din păcate, între daci – între căpetenii, desigur – începuse,
                           mai exact reîncepuse dezbinarea. O spune acelaş istoric: că nici lui Antoniu, de partea
                           căruia trecuseră, nu i-au fost „de mult folos, căci erau dezbinaţi ” . Dar şi confruntarea cu
                           Statul expansionist roman devenea inevitabilă! Fără îndoială, cercetând raportul de forţe
                           în cadrul luptelor interne care aveau loc în Statul roman – între Caesar şi Pompei –,
                           Burebista a trimis la acesta din urmă pe grecul Acornion din Dionysopolis, diplomat care
                           ajunsese pe lângă regele traco-geto-dac „în cea dintâi şi mai mare prietenie”. Acesta l-a
                            întâlnit pe Pompei „în părţile Macedoniei, lângă Heracleia Lyncestis” (Bitolia ),
                           îndeplinindu-şi „însărcinările pe care le avea de la rege”, cum se arată în amintita
                            inscripţie. Din păcate pentru Marele Rege Burebista, în anul 48 î.Hs., după ce Pompei
                           obţinuse victoria la Dyrrachium (7 iunie), Caesar l-a înfrânt decisiv la Pharsalos (9 august),
                           iar cu aceasta calea spre conducerea supremă la Roma îi era deschisă. După eliminarea
                           definitivă a lui Pompei (45 î.Hs., când sprijinitorii acestuia au fost zdrobiţi la Munda), ar fi
                           urmat campania lui Caesar împotriva Statului traco-geto-dac, campanie pentru care
                           dictatorul Romei începuse pregătirile; va fi ucis însă, precum se ştie, în anul 44, la „idele
                           lui martie” (15 martie), în senatul roman, înainte de a pleca să preia conducerea armatei
                           concentrate în Illiria în acest scop. În acelaşi an, 44 î.Hs., Burebista însuşi – ne spune
                           Strabon – „a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mână de
                          oameni , mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie”(VII,III, 11 - cf. 117/II,
                           174).”  Actul iresponsabil săvârşit de acea „mână de oameni” a dăunat fundamental
                           unităţii şi puterii traco-geto-dacilor, viitorului lor. „Împărăţia” lor, de care vorbeşte Strabon,
                           s-a dezmembrat „în mai multe regiuni” – fără a se putea vorbi de o fărămiţare! 
                           Amenintarea uriasei puteri de la nord de Dunare a continuat sa obsedeze Roma si dupa
                           moartea lui Burebista. Lucanus, contemporan cu Nero, in opera sa intitulata "Pharsalia",
                           in care a descris razboiul dintre Caesar si Pompei pune in gura lui Cato urmatoarele:
                          "Feriti-ne, zei ceresti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune in miscare pe geti si pe daci,
                           Roma sa cada, iar eu sa mai raman teafar!" 
                https://ro.wikipedia.org/wiki/Burebista 
     
               
       
            
           44  - circa  27 i.e.n.                   - Deceneu   :   Sacerdot dac, mare preot, sfetnic si colaborator
                           apropiat a lui Burebista. Cel mai important personaj dupa rege in statul dac. Deceneu l-a
                           ajutat considerabil pe marele rege in opera sa de unificare si organizare a triburilor geto-
                           dace. Dupa moartea lui Burebista si destramarea stapanirii acestuia (44 i.e.n) Deceneu isi
                           asuma si puterea regala in statul dac intracarpatic. O informatie din Iordanes (Getica: XI,
                           67) indica venirea lui Deceneu la putere ca vicerege, Burebista acordindu-i o putere
                           aproape regala. Strabon spune: "Burebista si-a luat ca ajutor pe Deceneu, un barbat
                           vrajitor, care umblase multa vreme prin Egipt, invatand acolo unele semne profetice,
                           datorita  carora sustinea ca talmaceste vointa zeilor. De la un timp era socotit si zeu, asa
                           cum am aratat cand am vorbit de Zamolxis. Ca o dovada de ascultarea ce i-o dadeau getii,
                           este si faptul ca ei s-au lasat induplecati sa-si starpeasca viile si sa traiasca fara vin"
                           (Geografia: VII, 3, 11). Dupa Iordanes, Deceneu era un om de o vasta eruditie. Relatarea
                           istoricului got contine date deosebite privind rolul cultural si religios indeplinit de catre
                           Deceneu in instruirea spirituala a stratului ierarhic superior de sacerdoti si tarabostesi
                           daci: "Observand inclinatia lor de al asculta in toate si inteligeta lor nativa, el i-a initiat in
                           aproape toata filozofia, caci era maestru priceput in aceasta. El i-a invatat etica,
                           dezvatindu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit in fizica, facandu-i sa traiasca potrivit cu
                           legile naturii, pe care gotii [getii] transcriindu-le le pastreaza pana azi [sec VI e.n] cu
                           numele de belagines; i-a invatat logica, facandui-i superiori celorlalte popoare in ceea ce
                           priveste mintea; aratandu-le practica i-a indemnat sa-si traiasca viata in fapte bune;
                           demonstrandu-le teoria, i-a invatat sa contemple cele 12 semne ale zodiacului iar prin ele
                           mersul planetelor si toata astronomia, lamurindu-i cum creste si scade discul lunii si cu
                           cat globul de foc al soarelui intrece masura rotunjimii pamantului si le-a expus sub ce
                           nume si sub ce semne cele 345 de stele trec de la rasarit la apus, ca sa se apropie sau sa
                           se departeze de polul ceresc. Aceasta si multe altele, invatand Deceneu pe geti, prin
                           stiinta sa, a stralucit in mijlocul lor ca o adevarata minune." (Getica; XI; 69-70) prin felul
                           acesta Iordanes ne infatiseaza seriozitatea si priceperea cu care, cel putin clasa
                           sacerdotala, privea preocuparile stiintifice, iar mai departe "pe barbatii cei mai de seama
                           si mai intelepti pe care i-a invatat teologia, i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si
                           sanctuare, facandu-i preoti si dandu-le numele de pileati" (Getica; XI, 71) Deceneu a
                           revigorat spiritualitatea geto-dacilor, inlaturand cultul bahic sau dyonisiac asociat cu
                           cultura vitei de vie si cu orgii.
                           El este cel dintai care s-a opus viguros patrunderii in Dacia a cultelor straine, vatamatoare
                           pentru sanatatea spirituala si corporala a geto-dacilor. De aceea nu este intamplator si
                           fara rezonante religioase profunde ca el a determinat autoritatea regala sa dispuna
                           distrugerea vitei de vie - planta sacra a lui Dyonisos - si ca toata preotimea dacica l-a
                           sprijinit in acest act extraordinar. Ca mare preot si vicerege, apoi el insusi rege Deceneu,
                           a dispus de dubla autoritate, morala(starpand viciul betiei) si politica(organizeaza triburile
                           si casta sacerdotala), facand dintre nobili o clasa de pilleati, ca si din categoria privilegiata
                           mai larga, capillati (sau comatti), din aceasta facand pentru clerul de rand o clasa
                            asimilabila cu clasa cavalerilor romani-equites. Deceneu considera ca viitorul si
                           stralucirea poporului sau depind numai de inalta tinuta morala si plecand de la aceasta
                           premisa se poate cladi un edificiu statal si social trainic, motiv pentru care, sprijinit de
                           BUREBISTA, a infaptuit o profunda reforma sociala si religioasa a poporului geto-dac.
                           Aceasta reforma, celebra in lumea antica, a fost pusa in practica nu prin legi oficiale si
                           seci ci prin rabdare si educatie. Deceneu a impus sobrietatea si cumpatarea, acea
                           modestie a sufletului ale carei valente razbat din textul lui Platon. Deceneu a cerut
                           poporului "ascultarea de porunci" ca efect al educatiei prin dreptate. Getii fiind
                            recunoscuti in antichitate ca fiind "cei mai drepti" dintre cei cu care se inrudeau,
                            caracteristica desigur foarte veche. Deceneu a fost una din acele impresionante
                           personalitati care si-au creat un loc de frunte in istoria lumii. Un factor care l-a ajutat sa se
                            realizeze pe sine insusi si prin asta sa fie de folos neamului sau ,a fost prietenia si
                            sprijinul pe care Burebista i le-a acordat, lucru rar in istorie. Ei s-au inteles si au claborat,
                           armonios si eficient incat, in putini ani, au izbutit sa dureze un stat puternic atat social cat
                           si moral.
 
 
       40  - circa  28 i.e.n.                   -  Koson     :  a fost rege al dacilor după domnia lui Burebista.
                           Se presupune că printre conspiratorii împotriva regelui Burebista s-a aflat şi Koson.
                           De la regele Koson au rămas monedele de aur, cosonii, care îi poartă numele.
                           Istoricul Florus amintea: „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea
                           regelui Cotiso” (în realitate Koson?), „Cotisonis regis imperio, obişnuiau să se coboare
                           şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea
                            malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să
                           te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, dincoace au fost
                           aşezate garnizoane (citra praesidia constituta). Astfel, dacii nu au putut fi înfrânţi, ci doar
                            respinşi şi împrăştiaţi (sic tunc Dacia non uncta, sed summota atque didlata est)”.

                  

                                                                             Dinari din aur batuti cu      inscriptia Koson (ΚΟΣΩΝ).
        
                           Pe plan politic, Koson s-a implicat în conflictul de la Roma dintre Brutus şi Triumviri
                           (este vorba de cel de-al doilea triumvirat format din Octavian, Marcus Antonius, Marcus
                           Aemilius Lepidus), ca aliat a lui Brutus. Mai târziu s-a implicat în conflictul dintre Octavian
                           şi Marcus Antonius, ca aliat al lui Octavian. Acest ultim episod este povestit de Suetoniu
                           într-un scurt pasaj din bibliografia lui Octavian (LXIII. „Marc Antoniu scrie că Octavian a
                           făgăduit-o pe Iulia întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor (dein Cotisio,
                           regi Getarum) şi tot atunci a cerut-o în schimb în căsătorie, pentru sine, pe fiica regelui”.
                           Unii istorici afirmă că staterii (monedele) de aur cu legenda ΚΟΣΩΝ descoperiţi în zona
                           cetăţilor dacice din Munţii Sebeşului ar fi fost emişi de Koson, iar acesta ar fi identic cu
                           regele Cotiso menţionat de izvoarele antice. Identificarea lui Cotiso cu Coson s-a făcut
                           după o variantă a textului lui Suetoniu (Augustus, LXIII, 4) prezentată în unele manuscrise
                           drept „Cosoni Getarum regi”. Alţi istorici pleacă de la premiza existenţei a doi regi, cu
                           nume apropiate, unul dac şi unul get. 
          
           în jurul lui 31 î.e.n.                   - Dicomes   Rege al getilor (a doua jumatate a sec. I i.e.n), a carui
                          stapanire includea pe langa Campia Munteniei si sud-estul Transilvaniei si sudul Moldovei
                           si care a stapanit dupa moartea lui Burebista. S-a amestecat in luptele interne de la Roma
                           ajutandu-l pe Marc Antoniu impotriva lui Octavian (Plutarch; Antonius, 63). Dintre aliatii
                           lui Antonius, Rhoemetalces, regele Traciei si Deiotarus regele Paphlagoniei vazand ca
                           victoria ii apartine lui Octavian au trecut de partea acestuia. Nu toti aliatii acestuia s-au
                           facut, insa, vinovati de tradare. Printre cei care au luptat pana la capat se aflau si dacii lui
                           Dicomes care, scrie Plutarch "ii fagaduise (lui Antoniu) ca-l va ajuta cu armata
                           numeroasa". Luati prizonieri de Octavian, ostenii daci ai lui Dicomes sunt dusi la Roma
                           (31 i.e.n) si pusi sa lupte in arena, ca gladiatori impotriva unor captivi suebi.
                           (Cassius Dio: LI; 22). 
       circa 27 i.e.n. - 28/29 e.n.)       -  Comosicus  :  Rege si mare preot al statului dac intracarpatic,
                           urmas direct al lui Deceneu. Comosicus trebuie sa fi fost un om matur la urcarea pe tron,
                            fiind greu de presupus ca ar fi existat sansa sa ajunga in pozitia lui daca nu ar fi avut
                           experienta si implicit vqrsta necesara. Despre perioada in care a trait, cercetatorii afirma
                           ca domnia lui se intinde pe timpul lui Augustus si Tiberiu. Este neindoielnic ca acest mare
                            preot si ulterior rege dac a fost ales si pregatit de Deceneu. Despre el, Iordanes spune "
                           iar dupa ce Deceneu a murit, (dacii) l-au avut in, aproape aceiasi veneratie, pe Comosicus,
                            deoarece acesta nu era mai prejos in iscusinta. El era socotit, datorita priceperii sale, si
                           rege peste dansii si Mare Preot, si judeca poporul ca judecator suprem" (Iordanes; Getica;
                            73-74). Acest intelept rege a domnit in Dacia intracarpatica, avand o domnie destul de
                            indelungata iar ca Mare Preot, Comosicus a desfasurat o intensa activitate pentru a
                            mentine nestirbita autoritatea lui Zamolxis si pentru practicarea virtutilor. Este sigur ca,
                            acolo unde nu izbutea cu legea, Comosicus intervenea cu simtul sau de echitate vestit si
                            cugeta in spiritul moralei zamolxiene. Doctrina nemuririi sufletului dadea cadrul general
                            al judecatilor caci ea presupunea recompensa fericirii postume pentru cei ce traisera
                            respectand sacra lege. Religia si justitia se imbinau astfel ducand la fanatism si nu odata
                            la sacrificiul suprem. Sigur este ca in timpul domniei lui Comosicus, dacii au pierdut
                            teritoriul stapanit de ei intre creasta muntilor Haemus si Dunare.
 
 
        sec. I î.e.n.  - I e.n.                    - Thiamarcos  : (după unii istorici Thiamarcus) este numele unui
                           rege dac care a trăit în intervalul sec. I î.e.n - sec. I e.n. Există opinia că ar fi fost
                           contemporan cu împăratul roman Octavian Augustus. Săpăturile arheologice efectuate în
                            județul Vâlcea la Ocnița (Ocnele Mari) în locul unde a existat localitatea dacică Buridava,
                            au scos la iveală un vas de provizii din lut din perioada La Tène datat la sfârșitul sec. I
                           î.e.n pe care este consemnat numele lui prin inscripția în limba greacă „Basileos
                           Thiamarkos Epoiei”. Nu există o unitate de vederi privind traducerea inscripției, cele mai
                           acceptabile variante fiind: „Thiamarkos l-a făcut (pentru) regele…” sau „(vasul este al)
                           regelui… Thiamarkos a făcut”; „regele… a dedicat (vasul) făcut de meșterul Thiamarkos”.
                           Cu toate acestea, Thiamarcos a fost încadrat printre regii daci în baza acestei inscripții.
 
        ? - 29 î.e.n.                                - Cotiso  :  Ciocniri cu armata romana, in epoca lui Burebista, s-au
                           produs mai mult la periferia "imperiului" si s-au datorat unor "regi locali" din regiunile
                          "autonome", in speciale in Oltenia si Banat. Florus spunea ca: "Dacii stau aninati de
                           munti", zice dansul. "De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, de cate ori Dunarea
                           inghetata lega cele doua maluri, obisnuiau sa navaleasca si sa devasteze tinuturile
                            vecine". Cotiso a fost unul din rege local, urmas a lui Burebista, in fruntea uneia din cele
                           cinci mari "provinci" dacice, probabil cea care cuprindea Banatul si Oltenia de astazi.
                           Dupa victoria lui Octavian in razboaiele civile, romanii iau masuri si Cotiso e infrant, poate
                           de catre generalul Marcus Licinius Crassus; intr-o oda dedicata protectorului sau Mecena,
                           poetul Horatiu il sfatuieste pe acesta sa nu mai fie framantat de grija Romei, caci armata
                           lui Cotiso a pierit. Unele manuscrise ale biografiei lui Augustus scrise de istoricul
                           Suetoniu vorbesc despre Cotiso in legatura cu o imprejurare din epoca razboaielor civile;
                           dar manuscrisele cele mai bune poarta in acel loc nu numele lui Cotiso, ci pe acela al lui
                           Coson (Koson). Eroarea de a confunda pe Cotiso cu Coson este des facuta si de
                           cercetatorii actuali insa cei doi sunt doi regi diferiti. Cotiso a fost un dusman inversunat
                           al Romei pe cand Coson s-a aliat cu Brutus implicandu-se astfel in razboiul civil care se
                           desfasura in interiorul imperiului. 
        în jurul lui 28-29 e.n.              -  Rholes    Rege al getilor din sudul Dobrogei (a doua jumatate a
                           sec I i.e.n) cu principala cetatea la Durostorum, aliat al romanilor in razboiul cu bastarnii,
                           e rasplatit de Octavian cu titlul de "amicus et socius populi Romani" (Dion Cassius; 51;
                           24; 6-7). Rholes a fost primit de Octavian la Corint in iarna 29/28 i.e.n. In anul urmator
                           prevalindu-se de aceasta calitate Rholes cere ajutorul lui Crassus impotriva lui Dapyx,
                           vecinul sau din nord, cu care intrase in conflict. Cu ajutorul acestora infrange pe Dapyx si
                           cucereste toata Dobrogea, inclusiv regatul altui rege get, Zyraxes si stapaneste acest tinut
                           in numele si spre folosul romanilor. 
             în jurul lui 28-29 e.n.               - Dapyx    :   Rege al unui trib sau uniuni de triburi getice din
                           Dobrogea. Dion Cassius (Istorii Romane, 51, 26, 1-3) il aminteste in legatura cu campaniile
                           lui M.Licinus Crassus la Dunarea de Jos, ii da titlul de rege si situeaza stapanirea acestuia
                           undeva in partea centrala a Scythiei Minor. Intrand in conflict cu alt rege get, Rholes,
                           client al Romei, este infrant in camp deschis de trupele romane si de cetele gete ale lui
                           Roles, Dapyx se refugiaza in cetatea sa. Cetatea este cucerita cu ajutorul unui tradator
                           grec si regele se sinucide. Fratele sau cade prizonier dar isi recapata libertatea. Populatia
                           se refugiaza in pestera Keiris. Crassus, comandantul armatei romane porunceste sa se
                           zideasca toate intrarile in pestera si astfel sileste pe cei adapostiti acolo sa se predea.
                           (Cassius Dio LI 26) 
              în jurul lui 28-29 e.n.              - Zyraxes  :  a fost un rege al geților în secolul I î.Hr. stăpânind
                           Nordul și Nord-Vestul Dobrogei și a fost amintit de către Dio Cassius în legătură cu
                           campaniile lui Marcus Licinius Crassus la Dunărea de Jos .Guvernatorul Moesiei Antonius
                           Hybrida a fost înfrânt sub zidurile Histriei in 61 î.Hr. Geții lui Zyraxes și bastarnii din Sciția
                           au fost aliați cu histrienii, dar se pare că principalii biruitori în acest conflict au fost geții
                           deoarece ei au păstrat trofeele și le-au dus cu ei la Genucla, puternica cetate a lui Zyraxes.
                           Trofeele au fost recuperate de către Marcus Licinius Crassus când a atacat cetatea
                           Genucla, situată undeva pe Dunăre, în 28 î.Hr. Zyraxes a știut bine că nu poate rezista
                           singur și s-a retras peste Dunăre, la bastarni (șciți) cu care avea legături de alianță,
                           luându-si tezaurul cu el. Cetatea a căzut în absența sa în urma unui scurt, dar greu asediu.
 
         circa 28/67 - 68/83 e.n.           -  Scorilo   Scorilo a fost rege al dacilor pe timpul când împăratul
                           Octavian (27 î.Hr. - 14 d.Hr.) a început să conducă Imperiul Roman, și a domnit după
                           spusele lui Iordanes, vreme de 40 de ani. A fost predecesor, poate chiar frate al lui Duras .
                           Se crede că era tatăl lui Decebal. În timpul lui, dacii voiau să atace Imperiul Roman sfâșiat
                           de războaiele civile de după moartea împăratului Nero, dar Scorilo i-a oprit, convingându-i
                           atât prin fapte cât și prin vorbe că greșesc. În prezența poporului, el a pus doi câini, ce
                           reprezentau cele două tabere romane aflate în război civil, să se lupte, apoi le-a arătat un
                            lup, care îi simboliza pe daci. Câinii au renunțat în a se lupta între ei și l-au atacat pe lup.
                            Astfel a reușit să demonstreze dacilor că dacă ei îi vor ataca pe romani, aceștia vor înceta
                            să se războiască între ei, și mai mult, se vor uni împotriva dușmanului din afară .
                                      Regatul a ocupat  Transilvania .  Surse :   Frontinus - Strategemata  
 
         circa 68/83 - 87 e.n.                -  Duras     :  Rege dac (cca. 68/69-87 e.n) dupa toate probabilitatile
                           frate a lui Scorilo si unchi a lui Decebal. (Dion Cassius LXVII, 6; Orosius, VII, 10, 4;
                           Iordanes, Getica, 76). In anul 69 in timpul luptelor dintre Vespasian si Vitellius, legiunile
                           din Moesia au fost chemate in Italia, lasand descoperita provincia. Profitand de acest
                           lucru, dacii aliati cu sarmatii, au trecut Dunarea si au distrus armata romana comandata
                           de Pompeius Agrippa care cade in lupta. Vespasian il infrange pe Vitellius si trimite trupe,
                           intre care legiunea a VI-a. Dupa lupte grele dacii si sarmatii au fost respinsi peste Dunare.
                           Constient de pericolul roman Duras amplifica punctele fortificate si in special ansamblul
                           intariturilor din Muntii Orastiei. Urmand pe tronul cezarilor Domitian a pregatit razboiul
                           impotriva qvazilor, marcomanilor si dacilor. Pentru a preintampina un atac roman Duras
                           denunta tratatul incheiat cu imparatul Vespasian si considerindu-se liber de obligatii ataca
                           fortaretele romane "pe cand domnea imparatul Domitian, de teama lacomiei acestuia, getii
                           desfacura alianta pe care o incheiasera odinioara cu alti imparati si incepura sa devasteze
                           malul Dunarii, stapanit de multa vreme de Imperiul Roman, nimicind armatele (romane) si
                           pe comandantii lor. In fruntea acestor provincii (Moesia) era pe atunci, dupa Agrippa,
                           Oppius Sabinus, iar la geti domnia o avea Dorpaneus. Dandu-se lupta romanii au fost
                           invinsi. Lui Oppius Sabinus i s-a taiat capul, iar getii navalind asupra multor castre si
                           orase, au pradat tinuturile ce tineau de imperiu" (Iordanes, Getica, 76). Este foarte
                           probabil ca sub domnia lui unificarea majoritatii triburilor se infaptuise deja si ca inafara
                           controlului sau mai ramasesera putine forte dace. Navala asupra posesiunilor romane ar fi
                           amanat astfel, daca nu inlatura complet, primejdia romana si l-ar fi silit pe Domitian sa
                           restabileasca subsidiile suspendate. Dupa obiceiul lor, dacii trecura Dunarea pe gheata in
                           iarna anului 85/86. Ofensiva lor, condusa probabil de tanarul nepot al regelui, Decebal, a
                           semanat panica in imperiu. Asa cum spune Tacitus "erau puse in cumpana taberele
                           intarite ale legiunilor si insasi stapinirea noastra" (Tacitus, Agricola, 41). Pregatirile
                           romane de riposta nu scapa vigilentei dacilor. Momentul era greu, inclestarea se anunta
                           crancena si era nevoie de o maxima incordarea a statului dac si mai cu seama de o
                           priceputa conducere militara, pe care batrinul rege Duras nu se mai simtea in stare sa o
                           asigure. In fata pericolului el cedeaza tronul dupa 18 ani de domnie, mai tanarului
                           Decebal, fiul lui Scorilo, gest pe cat de intelept pe atat de rar in lumea antica. 
     
         87 - 106  e.n.                     -  Decebal (Diurpaneus)  :   Dacia s-a aflat la apogeul puterii sale sub
                            regele Decebal. Deși mai restrâns ca arie geografică decât Regatul lui Burebista
                           (82-44 î.Hr.) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, noul
                            stat era mai puternic și mai bine organizat. Limitele statului dac in timpul lui Burebista
                          (82-44 î.Hr.) au fost: în nord, Carpații Păduroși; în est, Pontul Euxin; în sud, munții Haemus
                            (Munții Balcani); în vest, Dunărea Mijlocie. Progresele înregistrate în acest timp de
                           societatea dacică erau multiple și importante: o populație numeroasă și grupată în jurul
                           multor dave în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-
                            romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale. Regele Decebal a avut mai
                          multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaște abilitățile militare și politice. La începutul
                           secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius
                           făcea regelui dac următorul portret elogios:Era foarte priceput în ale războiului și iscusit
                           la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în
                           a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu
                           bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al
                           romanilor. Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul
                          "DECEBALVS PER SCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens
                           fiind de Decebal fiul lui Scorilo, altele în latină, traducerea fiind Decebal prin Scorilo. Încă
                           din primul an de domnie, din anul 85, Decebal se confrunta cu o situație dificilă. Roma
                            organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domițian, pentru a-l pedepsi pe
                           Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să
                           treacă Dunărea. Într-un defileu carpatic, Decebal atrage forțele romane într-o cursă.
                           Comandantul roman cade în luptă, iar Decebal duce în Munții Orăștiei prada de război:
                           prizonieri, trofee și stindardul legiunii a V-a. Marea bătălie are loc la Tapae. La un an de la
                            victorie, în 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou regatul lui
                            Decebal, pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal așteaptă în defilelul de la Tapae.
                           Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deși înfrânt de romani, din cauza dificultăților
                            întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii și marcomanii, care-l
                           sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domițian în
                           anul 89. Decebal era numit client al Romei, iar regatul său, regat clientelar, primea meșteri
                           mineri, instructori militari etc. În schimbul unor subvenții în bani și ingineri, Decebal se
                           recunoaște rege clientelar al Romei și continuă, în următorii 12 ani de pace, să-și
                            consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat,
                           armata este echipată și instruită. Se inițiază un vast program de construcții civile și
                           militare, îndeosebi în regiunea Munților Orăștie. Încearcă să stabilească relații cu popoare
                           și state inamice Romei.  Confruntările dintre daci și romani au reînceput în timpul
                           împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat,
                           după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni și alte unități
                           auxiliare (în total circa 150.000 de soldați). La 25 martie 101 împăratul părăsește Roma,
                          traversează Dunărea pe poduri de vase la Lederata (Ramna) și Dierna (Orșova) pătrunzând
                           în Dacia prin Banat. Dio Cassius menționează episodul în care burii germanici cu aliații lor
                           îi trimit lui Traian o ciupercă uriașă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt
                           sfătuiți pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului
                          101, iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie cu victoria
                           romană. În iarna și primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum și în
                           Dobrogea la Adamclissi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace
                           zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăților, să cedeze o serie
                           de teritorii și să renunțe la orice independență în politica externă. 
                           Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalță, între
                           Drobeta și Pontes, în anii 103-105, un pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec
                           în vara anului 105, inițiind cel de-al doilea război dacic.  Abandonat de aliați, atacat prin
                           Banat, Valea Oltului și Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în
                           citadela din Munții Orăștiei. După cucerirea puternicelor cetăți care păzeau accesul spre
                           capitală: Blidaru, Costești, Piatra Roșie, Bănița, Căpâlna, Tilișca, legiunile romane încep
                            asediul Sarmizegetusei.  În ciuda rezistenței, cetatea este cucerită și distrusă din temelii.
                            Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reușește să părăsească cetatea încercând să
                          continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Este urmărit de cavaleria romană
                           și pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului, Decebal s-a sinucis, ceea ce este atestat
                           de stela funerară de la Filippi a lui Tiberius Claudius Maximus, ofițerul  care a adus
                           împăratului Traian capul și mâna dreaptă a lui Decebal, la Ranisstorum.  O mare parte a
                           teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul și Oltenia) a fost transformată în vara anului
                           106 în provincie romană numita Dacia Felix, cu capitala situată la 40 de km de vechea
                           capitală (incendiată în războiul dac din 105-106), purtând numele de Ulpia Traiana Dacica
                           Augusta Sarmisegetusa. Muntenia si sudul Moldovei au fost încorporate în provincia
                           Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o festivitate mare și
                           costisitoare, de 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duși în sclavie la Roma, alte zeci de
                           mii de daci au fugit din Dacia Romană pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte,
                           grele și sângeroase au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune
                           comentarii sunt basoreliefurile de pe Columna lui Traian, construită în Roma de Apolodor
                           din Damasc (în 113), precum și de pe monumentul triumfal de la Adamclissi, din Dobrogea.
                           Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac și cu aurul extras din minele de aur de
                           la Roșia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. Astfel, deși capitala provinciei
                           romane (coloniei) era Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cel mai important oraș din teritoriu era
                           Apullum (Alba Iulia), oraș prin care trecea aproape întreaga cantitate de aur ce lua drumul
                           vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni militare alcătuite exclusiv din
                           daci care vor lupta în multe colțuri ale Europei.

                    

  

Columna lui Traian (Roma)

          Columna lui Traian, construită de arhitectul Apolodor din Damasc (60-129(?) d.Hr.), a fost inaugurată
       la 12 mai 113 d.Hr. în Forul lui Traian la Roma, situată în spatele clădirii Basilica Ulpia şi între cele
       două biblioteci (Bibliotheca Ulpia sau Bibliotheca Traiani). Ea a fost sculptată în marmură de Luni
       (Carara) şi înălţată pe un piedestal decorat la colţuri cu vulturi purtând festoni şi, pe suprafeţele
       postamentului, arme dace în basorelief, în timp ce o coroană de laur serveşte de tor (mulură rotundă
       cu profilul convex situată la baza coloanei). Acest monument este singurul bine păstrat în Forul
       luiTraian, în mijlocul unui câmp de ruine. Columna nu este numai o cronică figurată pentru
      imortalizarea războaielor dintre Romani şi Daci (în 101-102 şi 105-106 d.Hr.), ea a devenit de asemenea
      mormântul împăratului, după moartea lui Traian în 117 d.Hr., fiindu-i depusă cenuşa într-o urnă de aur
      ce era amplasată într-o încăpere sepulcrală special amenajată într-un vestibul al acesteia. Dar această
      Columnă avea şi un alt sens, singurul, de altfel, amintit în inscripţia laconică care este încă vizibilă,
       puţin deteriorată din cauza timpului, deasupra intrării care permite de a penetra în interiorul Columnei
      ; într-un cartuş purtat de două Victorii se poate citi astfel:
Senatus populusque Romanus
Imp(eratori) Caesari divi Nervae f(ilio) Nervae
Traiano Aug(usto) Germ(anico) Dacico ponti(ici)
maximo trib(unicia) pot(estate) XVII imp(eratori)
VI co(n)s(uli) VI p(atri) p(atriae)
ad declarandum quantae altitudinis
 mons et locus tantis operibus sit egestus
Senatul şi poporul roman Împăratului Caesar,
fiul divinului Nerva, Nerva Traian Augustul,
germanicul, dacicul, mare pontif, învestit pentru a
XVIIa oară cu puterea de tribun,
aclamat de şase ori imperator, consul pentru
a VIa oară, părinte al patriei, pentru a se arăta cît de
înalt era muntele şi locul săpat cu eforturi atît de mari.
        
         Acest text lapidar şi modest se prezintă, în mod evident, contradictoriu în raport cu măreţia şi
       splendoarea Columnei. Înălţimea totală a Columnei lui Traian, fără statuie, este de 39,83 m. Baza
       Columnei, fusul şi capitelul au împreună 29,78 m, adică aproximativ 100 picioare romane. Lărgimea
       frizei la bază este de 0,89 m, sus de 1,25 m, înălţimea unui personaj jos este de 0,60 m, iar în partea
       de sus de 0,90 m2. Banda sculptată prezintă o lungime de 200 m, relieful este sculptat pe 404 dale
       suport de marmură făcând parte din structura Columnei, unde sunt reprezentate 124 episoade relative
       la războaiele împotriva Dacilor şi mai mult de 2500 de personaje. La nivelul soclului se pătrunde în
       interiorul Columnei printr-o uşă metalică ce dă într-un vestibul de unde se accesează pe o scară
       interioară în spirală spre vârful monumentului unde se afla statuia împăratului Traian. Această scară
       în colimason este luminată cu ajutorul a 43 de mici deschideri rectangulare ce străpung destul de
       discret din loc în loc grosimea peretelui de marmură a Columnei. Columna este reprezentată în mod
       schematic pe monedele din perioada domniei lui Traian (98-117 d.Hr.).
  
 
Columna lui Traian reprezintă cea mai mare sculptură în relief din toată Antichitatea. Din punct de
       vedere estetic, Columna lui Traian este înainte de toate o creaţie originală a artei romane în perioada
       ei de maximă maturitate de la începutul sec. II d.Hr., datorită marei sale unităţi compoziţionale şi
      omogenitatea basoreliefurilor, prin realismul personajelor reprezentate şi calitatea narativă a scenelor.
       Valoarea sa în calitate de sursă arheologică şi istorică este inestimabilă, având în vedere faptul că
       scrierile lui Traian despre războaiele dacice sunt astăzi pierdute. De asemenea basoreliefurile
      Columnei prezintă detalii importante despre îmbrăcăminte, armament, fortificaţii, harnaşament, şi mai
      ales despre figurile personajelor. Numeroşi sunt specialiştii moderni care s-au exprimat asupra valorii
       istorice reale a Columnei lui Traian. Pentru unii, reliefurile reprezintă o cronică destul de exactă a
       războaielor purtate de către Romani împotriva Dacilor, iar diferitele detalii ne ajută să cunoaştem mai
       bine aceste evenimente.                                   
                      
         Principalele opere scrise dedicate războaielor daco-romane au avut neşansa de a nu se păstra până
       în zilele noastre. Însuşi împăratul Traian a scris o carte despre războaiele cu dacii (De bello dacico)
       ilustrând etapele şi triumful romanilor în aceste războaie de lungă durată. Medicul Criton, însoţitor în
       campaniile împăratului Traian a scris o carte intitulată, , Getica” care s-a pierdut. Dion Chrysostomos,
       bun cunoscător al realităţilor din Dacia, a scris o carte intitulată, , Getica” care s-a pierdut. Cărţile
       despre războaiele dacice ale lui Appian, Arrian, Ammianus Marcellinus precum şi capitolul despre
       războaiele daco-romane al lui Dio Cassius sunt dispărute. Poemul lui Florus dedicat victoriilor
       împăratului Traian este şi el pierdut.  In aceasta situatie, doar Columna lui Traian aduce informatii
       despre razboaiele fatricide daco-romane.

           

          

         Observatii legate de informatiile aflate pe "Columna lui Traian", identificabile de oricine :

     * NU EXISTA PRINTRE CELE 2.500 DE PERSONAJE DE PE COLUMNA NICI UN PERSONAJ
       CARE SA JOACE ROLUL DE TRADUCATOR. Intrebare: Cum comunicau romanii cu dacii ?
     * NICI UN DAC LUAT PRIZONIER NU ESTE INFATISAT CU MAINILE IN LANTURI, ASA CUM
        SE OBISNUIA A FI ADUSI PRIZONIERII ! De ce oare ?
     * DINTRE TOATE CUCERIRILE ROMANILOR, ACEASTA ESTE SINGURA CELEBRATA
       PRINTR-O LUCRARE ARTISTICA SI INCA DE ASEMENEA PROPORTII.
     * DIN TOATA ACEASTA LUCRARE, SPECIALISTII AU REMARCAT O MARE COMPASIUNE
       SI ADMIRATIE A AUTORILOR LUCRARII FATA DE DACI. PRACTIC, ANALIZANDU-SE
       INTREAGA CREATIE, AMPLASAREA ACESTEIA SI DIVERSE ALTE ELEMENTE CONEXE,
       SE POATE SPUNE CA ACEST MONUMENT II GLORIFICA PE CEI INVINSI ( DACII ).
     * DUPA CADEREA SARMISEGETUSEI, SINUCIDEREA LUI DECEBAL SI SFARSITUL
       RAZBOIULUI, FIRESC, AR FI TREBUIT SA URMEZE MARSUL VICTORIOS AL ARMATEI
       ROMANE, INTRAREA TRIUMFALA IN ROMA. NIMIC DIN TOATE ACESTEA. OARE DE CE ?
     * O CIUDATENIE ESTE CA IN NICI UNA DIN CELE 155 DE SCENE NU ESTE PREZENTAT
        UN DAC CALARE. SPECULATII AU FOST MULTE LEGATE DE ACEST ASPECT, DAR...
     * DIN PREZENTAREA DACILOR PE COLUMNA SE POATE CONSTATA GRADUL RIDICAT
       DE CIVILIZATIE AL ACESTORA, DUPA IMBRACAMINTE ,PODOABE, CUPELE DIN CARE
       BEAU SI ARMELE FOLOSITE. A SE AMINTI AICI CA LA SARMISEGETUSA ROMANII AU
       GASIT CONDUCTE DE ALIMENTARE CU APA SI CANALIZARE.

          

             Mulţi dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii
          ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian,"De Bello Dacico", despre
          razboaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât “ilustraţia” acelei cărţi, respectând
          succesiunea episoadelor, evenimentelor, personajelor şi descrierile din carte.
          Cu totul ciudat este faptul ca relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe
          scut (sau pe o tava) a fost distrus prin ciocănire minuţioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd
          decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede
          un cort militar, în faţa căruia două personaje prezintă unei mulţimi, alcătuită din soldaţi romani şi
          daci prizonieri, un scut pe care este aşezat un cap uman.Cine a distrus această scenă şi de ce?
          Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, şi ce l-a
          determinat să şteargă de pe Columnă această scenă ? Caci un lucru e sigur: nu este vorba de o
          distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să
          facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
          În perioada 1589-1590, în vârful Columnei, în locul statuii lui Traian, dispărută încă din antichitate, a
          fost aşezată statuia Sfântului Petru. Se presupune că scena prezentării capului lui Decebal a
          dispărut în această perioadă, deoarece atingea sensibilitatea creştinilor, era prea macabră pentru
          gustul lor şi de aceea a fost ştearsă. Totuşi, pe columnă apar reprezentări cel puţin la fel de
          macabre, încă din primele scene: soldaţi romani prezentând împăratului capete de daci, capete de
          daci înfipte în pari în faţa unui castru, un soldat ţinând în dinţi, de păr, un cap de dac desprins de
          corp etc.  Dar cum ar fi putut ofensa o asemenea scena imaginea lui Traian, mai mult decât întreg
           războiul de distrugere a neamului dacilor pe care l-a purtat? Şi pe cine ar fi putut deranja acest
           lucru, la un mileniu şi jumătate după moartea lui Traian? Dacă a vrut cineva sa apere cu adevărat
           memoria lui Traian, ar fi trebuit să ştergă mult mai multe scene de pe Columnă, nu să se caţere
           până sub capitel şi să distrugă doar scena finală, oricum greu vizibilă de jos, o scena în care apare
           şi Traian, pentru ultima data pe Columna. Deci, scena de final cea mai importanta, cea în care
           regele dac şi împaratul roman par să se întâlnească pentru ultima oara, simbolic, scena care
           simbolizează înfrângerea definitivă a dacilor şi victoria absolută a romanilor a fost înlăturată.
           Cei care au atribuit gestul distrugerii, creştinilor din secolul al XVI-lea, nu au cunoscut suficient
           istoria Columnei.  Columna a fost obiect de mare admiraţie, încă de timpuriu.
           Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea şti mai multe. Rămânând deocamdată
           în domeniul speculaţiilor, putem presupune, fără a ne teme ca ne depărtăm prea tare de adevăr, ca
           cel care a şters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat pană acum, ci pe cea
           a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia
           contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi
           care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma. Însă scena prezentării capului sau desprins de
           trup (poate împreună cu mâinile tăiate, asa cum indică sursele) era o imagine umilitoare şi
           dureroasă pentru daci, pentru urmaşii lor şi pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu
           pe scările Gemoniei şi lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei
           cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut să şteargă din istorie acest episod
           sângeros, tragic şi umilitor. Lipsa totală de preocupare a specialiştilor pentru acest incident
           semnificativ a dus la îngroparea unei informaţii de mare interes.
           Este de neânţeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci,
           au dispărut. Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat.  Într-o scurta enumerare, au dispărut:
          
           - jurnalul de război al lui Traian, intitulat  "De bello dacico" ;
           -  cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată "Getica" ;
           -  scrierea lui Apollodor din Damasc, despre Construcţia podului de la Drobeta; toate operele
              istoricilor de curte ai lui Traian (cel puţin patru la număr), care au scris despre împărat şi despre
              războaiele sale cu dacii;
           -  biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiaşi autor, în care erau înfăţişate
               luptele cu dacii;
           -  "Istoria Daciei" scrisă de Dio Chrysostomos, învăţat exilat în Dacia în vremea lui Domitian,
               dar foarte iubit de Traian;
           -  edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operaţiunile din timpul celor două războaie, ca
               şi cheltuielile de război;
           -  scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit şi el pe larg despre
               cucerirea Daciei;
           - poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii;
           -  istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de
               Plutarh, celebrul istoric grec;
           -  capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus;
           -  istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romana a aceluiaşi autor,
               care tratau despre războaiele lui Domitian şi expediţiile lui Traian în Dacia.
          Doar din acestea din urma ne-au rămas nişte rezumate stângace: singurele informaţii care au ajuns
          pana la noi despre războaiele cu Traian. În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Pană la noi nu a ajuns
          nici măcar un rând ! Este oare o coincidenţă, o simpla întâmplare, dispariţia tuturor acestor
          documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute şi la o data greu de precizat, o încercare de
          ştergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puţin a episodului dacic?
          Încă şi mai ciudat este ca şi monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soartă
          asemanatoare cu cea a cărţilor.  Doar Columna, mare, impunătoare şi greu de doborât, a rămas în
         picioare. Puţină lume ştie că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută şi
          realizată exact în acelaşi stil şi cu acelaşi talent ca şi reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafaţă
         plană.  Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!)
         şi împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi. Abia în această friză, care
         condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea
         glorioasă. După numai două secole, Forul lui Traian este profanat de urmaşi, friza spartă în mai
         multe bucăţi, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum şi opt statui de
         daci, utilizate la împodobirea aceluiaşi Arc.  Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul
         Dunării, la puţini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci.  Nu este exclus ca
         această obârşie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-şi împodobească Arcul
         cu statui de daci şi să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
         Ştim, aşadar, că la doar două secole după moartea să, Forul lui Traian începea sa fie descompus.
         Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgraţie a lui Traian, caci romanii aveau
         un cult pentru înaintaşii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariţia aproape în totalitate a
         documentelor lui şi ale celor despre el, precum şi spolierea monumentelor închinate lui.
               
                 https://www.facebook.com/1547084025504166/videos/1851640068381892/
 
   ÎMPARATII DACI AI ROMEI
        
       Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le sunt
      familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcerea. De-a lungul timpului, cei mai
      mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda documentelor care ne
      garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma Imperiului, istoria Daciei, a
      Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le contestă dacismul şi astăzi, din
      motive greu de înţeles.

                                                                       Regalian, strănepotul lui Decebal  ?

        Ce s-a întâmplat cu dacii după cucerirea Daciei de către romani ? Dacă ar fi să dăm crezare
      manualelor, ei s-au romanizat rapid şi fără cale de întoarcere, în decursul a doar un secol şi jumătate.
      Totuşi, amintirea lui Decebal a rămas vie în secolele următoare, iar numele de “dac” este purtat cu
      mândrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare sau
      politice a Imperiului roman. După constituţia lui Caracalla din 212, prin care toti cetăţenii imperiului
      născuţi liberi deveneau cetăţeni romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetăţean roman putea
      urca în ierarhiile vremii.

          Regalian este cel dintâi dac care a urcat în această ierarhie. Documentele epocii spun că dacul cel
      ambiţios a intrat în istorie în preajma anului 260 d.Cr. Şi susţineau că este un urmaş al lui Decebal, un
      strănepot al marelui rege martir. Poate fi întru totul adevărat, sau poate fi doar o genealogie imaginară.
      Ceea ce însă nu se poate pune la îndoială este originea dacică a lui Regalian.  În anul 260, în vreme ce
      pe tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla în fruntea
      trupelor din zona Dunării, din Pannonia şi Moesia. Nu mult după anul 260, el pune la cale o rebeliune,
      în urma căreia este proclamat împărat de către trupele sale. Monedele emise de el şi de soţia (sau
      mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunăreană. După preluarea
      puterii, duce lupte împotriva sarmaţilor, dar Gallienus vine de la Roma împotriva lui şi îl invinge.
      Conform surselor scrise, Regalian este ucis într-un complot de propriii săi partizani, aliaţi cu roxolanii.

                                                                                  DACIA  ABANDONATA SAU  ELIBERATA ?

         Figura lui Regalian este deosebit de importantă în istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un
      moment-cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Deşi Aurelian este considerat autorul
      retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, totuşi, izvoarele istorice şi arheologice ne
      confirmă faptul că provincia Dacia a fost abandonată mai devreme, în vremea lui Gallienus, iar
      Aurelian nu a făcut decât să consemneze în acte un fapt deja consumat şi pe care oficialităţile multă
      vreme nu au avut curajul să-l recunoasca.  Scrierile vechi ne informează că “Dacia a fost pierdută” în
      vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arată că tot în vremea acestui împărat au încetat
      inscripţiile romane din Dacia, precum şi baterea de monede. Acest moment coincide şi cu o serie de
      atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
      Contextul acesta este rareori invocat de istoricii noştri, care pun retragerea romanilor doar pe seama
      atacurilor pricinuite de barbari şi de goţi (chiar dacă izvoarele subliniază că este vorba de carpi,
      istoricii insistă că prin “carpi” trebuie să înţelegem “goţi”). Uzurparea puterii lui Gallienus în zonă,
      prin rebeliunea dacului Regalian şi atacurile dacilor liberi, ne poate sugera că retragerea armatei şi a
      administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare.                Deci, romanii au fost, efectiv, alungaţi din provincie de către daci şi au susţinut apoi, ca justificare, că
      Dacia este greu de apărat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat, în sudul Dunării, o
      altă Dacie, numită “Dacia Aureliana” şi mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a păstra aparenţa unei Dacii
     romane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau dacă dacii liberi nu ar fi
      venit în ajutorul fraţilor lor din ţinutul ocupat de romani? Poate că Dacia ar fi continuat, pentru cine
      ştie câtă vreme, să fie provincie romană. În acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care
      romanii au fost nevoiţi să se retragă.

                                                           Aureolus, ciobanul din Carpaţi

      Tot în vremea lui Gallienus a trăit şi Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el însuşi
      păstor în tinereţe. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din ţara getică, numită mai
      târziu Dacia, şi de neam obscur, fiind mai întâi păstor…”. Intrat ca soldat de rând în armata romanâ, a
      câştigat simpatia împaratului Valerianus şi a ajuns îngrijitor al cavaleriei. După ce a caştigat şi
      încrederea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de împărat în anul 265 să lupte
      împotriva unui uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta împotriva împăratului
      de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de către armatele sale, în anul 268.

          Totul se petrecea în plină criza politică a imperiului, celebra criză a secolului al III-lea, când s-au
      succedat la tronul Romei o mulţime de împăraţi, mai toţi provinciali, mai adesea sprijiniţi de armată.
      Gallienus a pornit împotriva celui de-al doilea dac autoproclamat împărat, Aureolus, care i-a cerut
      ajutor lui Postumus. Acesta însă l-a refuzat, trădând prietenia care îi lega. Totuşi, cel care a murit în
      asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reuşit să-şi păstreze titlul, până în vremea
      lui Aurelian, dar a fost trădat şi ucis, ca şi Regalian, de propriii lui soldaţi.

                                          Împăratul Galeriu, “olteanul” care i-a răzbunat pe daci

        
      Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, al cărui protejat a fost. S-a născut
      într-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mamă dacă, venita din nordul Dunării, din Dacia
      Traiană. Se crede că, după numele său romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia,
      din Dacia Malvensis, poate chiar din oraşul Romula (astăzi Reşca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul creştin
      care ne confirmă originea dacică a împăratului Galeriu, ne mai dă câteva informaţii uluitoare despre
      acest dac ajuns împărat. În primul rând, a vrut să supună la obligaţia plăţii impozitelor Roma şi
      întreaga Italie, drept răzbunare pentru umilirea dacilor de către Traian, care le-a impus tribut dacilor.
      În al doilea rând, a vrut să schimbe numele Imperiului roman în Imperiul dacic. Înainte de a muri,
      împăratul s-a retras în satul său natal, care a fost numit Romulianum, după numele mamei sale.
      Galeriu a rămas în istorie pentru persecuţiile sale împotriva creştinilor, atât în vremea lui Diocleţian,
      cât şi după urcarea sa pe tron.

        Totuşi, înainte de a muri, a dat primul edict de toleranţă din istoria creştinilor, reeditat apoi de
      Constantin cel Mare. Pe arcul său de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor naţional în
      formă de şarpe cu cap de lup. Specialiştii încă nu s-au dumirit ce caută aceşti daci pe arcul lui Galeriu,
      dar unii dintre ei au presupus că este vorba de soldaţi daci din regiunea natală a împăratului.
      Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel şi adversitatea sa faţă de romani şi de numele de
     “roman”, declarată deschis de împărat. Nu ar fi exclus ca seria lungă de documente ce relatau
      cucerirea Daciei, toate dispărute astăzi, să fi fost cenzurate sau distruse în vremea lui Galeriu sau a
      altor împăraţi de mai târziu, care au încercat să apere, astfel, memoria dacilor.

Daia şi Licinius

       Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul împăratului Galeriu. S-a nascut în Dacia Aureliană, la sud de
      Dunare, având-o ca mamă pe sora împăratului. A ajuns să fie adoptat de unchiul său, dar chiar şi după
      adopţie, a ţinut să-şi păstreze numele dacic. În schimb, despre Licinius, izvoarele spun că se trăgea
      dintr-o familie de ţărani daci din Moesia Superior. S-a născut în anul 265 şi a ajuns prieten foarte bun
      cu Galeriu. Împăratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” în vestul imperiului, în anul
      308, în timp ce Daia, nepotul împăratului, şi Constantin (şi acesta de origine moeso-dacică) au fost
      numiţi “fiii augustilor”.  În felul acesta, toţi cei patru suverani care formau tetrarhia (formă de
      conducere cu patru împăraţi, doi de rang superior şi doi de rang mai mic), erau de origine dacică.
      După moartea lui Galeriu, în 311, Licinius şi-a împărţit imperiul frăţeşte cu Daia, dar în 313, s-a aliat
      cu Constantin, căsătorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin şi Licinius se
      reuniseră la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia
      creştină devenea egală în drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De cealaltă parte, Daia s-a aliat cu
      uzurpatorul Maxenţiu. Conflictul dintre Licinius şi Daia era previzibil. Daia a fost înfrânt şi, spun unele
      surse, a preferat să se sinucidă. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius.
      Dar trădarea a fost plătită. Licinius şi Constantin au intrat într-un conflict, în urma căruia cel din urmă
      a ieşit învingător şi a devenit unic împărat al imperiului. Cu aceşti patru împăraţi de origine dacică, ce
      au condus imperiul simultan, a început o nouă epocă în istoria Imperiului roman.

                                      Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin

         Dar cel mai mare împărat roman de origine dacică este Constantin, primul împărat creştin din istorie.
      S-a născut la sud de Dunare, la Naissus, în Serbia de astăzi, pe atunci provincia Moesia Superior.
      Tatăl său, împăratul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. În anul 325, în vremea conciliului de la
      Niceea, la Naissus este atestat un episcop care îşi spune “Dacus”. Prezenţa dacilor la sudul Dunării,
      atât înainte de cucerirea Daciei cât şi după aceea, este incontestabilă. Deci, Constantin era, mai exact,
      un moeso-dac. Deşi nu ştim în ce fel dacismul său i-a influenţat acţiunile, ştim sigur un lucru: el este
      cel care, la doar două secole după cucerirea Daciei, spoliază monumentele din splendidul for al lui
      Traian. Marea friză de piatră a lui Traian, măsurând peste 30 de metri (după alţii mult mai mult) şi fiind
      a treia ca mărime din întreaga antichitate, este spartă în bucăţi de Constantin. Patru bucăţi sunt
      încastrate în arcul său de triumf de la Roma, după ce figura lui Traian este ştearsă din reprezentările
      reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, înalte de trei metri, care împodobeau forul lui
      Traian, sunt scoase de la locul lor şi urcate pe Arcul împăratului Constantin.  Ce logică să aibă
      dislocarea unor statui colosale de daci şi plasarea lor pe un monument al unui împarat roman, dacă
      nu faptul că acesta era născut tot în ţara dacilor? Cu siguranţă, Constantin avea o mare preţuire
      pentru strămoşii săi. Documentele ne spun chiar că ar fi încercat să aducă Dacia sub stăpânirea sa şi
      a refăcut podul de peste Dunăre. Totuşi, cum de a fost posibilă această “profanare” a forului lui
      Traian? Specialiştii spun că era nevoie de material de construcţie şi că, în acelaşi timp, nu mai existau
      artişti talentaţi ca în vremurile anterioare, arta romană aflându-se într-un declin evident. E adevărat,
      pe lângă piesele luate din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin există şi reliefuri atribuite de
      specialişti epocilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe
      monumentele predecesorilor săi. Iulian Apostatul ne povesteşte că, după ce a văzut pentru prima dată
      forul lui Traian, Constantin a fost abătut timp de mai multe zile, spunând că el nu va avea niciodată un
      for atât de grandios.

                                                        

         Dar nu este suficientă această explicaţie. Oricât de mare ar fi fost lipsa de materiale şi de artişti
      talentaţi, nici un împărat nu ar fi îndrăznit să distrugă monumentele unui predecesor, dacă acesta era
      preţuit, memoria sa era onorată şi făcea parte din galeria sacră a părinţilor Romei. Gestul atât de
      neobişnuit şi de şocant al plasării celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin îşi
      găşeste în acest fel o explicaţie. Statuile de pe arc simbolizează obârşia dacică, mândră şi iubitoare
      de libertate, a împăratului. Din această perspectivă, nu ar fi deloc absurd să ne gândim că scrierea de
      căpătâi a lui Traian despre cucerirea Daciei a dispărut, ca şi celelalte scrieri ce relatează acest
      eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Dacă Galerius nu a contribuit la
      dispariţia acestor scrieri, se poate să o fi făcut Constantin.             
      Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit, după moartea sa,
      Constantinopol, iar după cucerirea de către turci, în sec. XV, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul
      spiritual şi cultural al întregii Europe. În vreme ce occidentul bâjbâia în întunericul în care barbarii
      migratori l-au aruncat, în orient străluceau luminile Bizanţului creştin, Noua Romă. Cât de mult a
      contribuit dacismul lui Constantin la această transferare a gloriei romane în orient este foarte greu de
      spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin veghează vechea Romă şi astăzi, semn al dăinuirii spiritului
      dac peste timp. Elena, mama lui Constantin, era nascută, se pare, în Asia Mica, într-o familie foarte
      modestă. A avut o legătura neoficială cu Constantius Chlorus, viitorul împărat, şi l-a născut pe
      Constantin în teritoriul dacic de la sudul Dunării. Scrierile vechi spun că Elena a contribuit foarte mult
      la întărirea creştinismului ca religie a imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Călătorind la Ierusalim,
      se spune că a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le-a adus la Roma. Descoperirea s-a făcut în
      urma unor săpături pe care ea însăşi le-a comandat şi coordonat. De aceea, astăzi, Sfânta Elena este
      patroana arheologilor. Sarcofagul său din porfir roşu egiptean se află la Muzeul Vatican, în sala numită
     “Crucea grecească”. Este ornamentat, în mod destul de bizar, cu scene de luptă. Între soldaţii
      reprezentaţi se disting cu claritate figuri de daci, cu inconfundabilele lor căciuli. Sfinţii împăraţi
      Constantin şi Elena, prăznuiţi de Biserica Ortodoxă la 21 mai, au schimbat definitiv cursul istoriei.

                                                                       Falsificarea istoriei

      Se impune o întrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor în istoria
      imperiului roman? A existat şi continuă să existe o adevărată conspiraţie în jurul acestui subiect.
      Istoricii noştri, dar şi unii străini, în special maghiari, au făcut tot posibilul pentru a “demonta” originea
      dacică a unor personaje ajunse pe tronul împăraţiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus că era
      o barbară, ba roxolană, ba iliră, ba, în cazul cel mai bun, dacă romanizată, deşi sursele ne spun
      răspicat că era dacă de la nordul Dunării, chiar dacă avea nume latin. Despre informaţiile pe care ni le
      dă Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus că nu merită să fie luate de bune. Despre cele din “Historia
      Augusta”, care ne atestă originea dacică a lui Regalian, la fel, că ar fi vorba de nişte născociri. De ce
      toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, în frunte cu
      A. Alfldi (1940), au vrut să demonstreze că, după abandonarea provinciei, în Dacia nu a mai rămas nici
      un dac şi că nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “întunecat”, până la venirea
      maghiarilor în Transilvania. Apariţia unor personaje istorice importante, de obârşie dacică, le încurcă
      socotelile, şi au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra că nu este vorba de
      daci autentici. Istoricii români, în schimb, au căutat să demonstreze că, după abandonarea Daciei,
      toată populaţia rămasă în provincie era deja complet romanizată. Prin urmare, şi împăraţii de origine
      dacică trebuiau să fie tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” să mai existe decât romani, eventual
       proveniţi din strămoşi daci romanizaţi.

          Dar faptul că scrierile la care ne-am referit insistă asupra originii dacice a acestor împăraţi ne arată
      cu claritate că ei nu erau daci integral şi definitiv romanizaţi, ci originea lor etnică era foarte
      importantă. Cunoşteau, desigur, limba latină, erau integraţi în societatea romană provincială, dar
      obârşia lor era dacică. Dacă ar fi fost daci complet romanizaţi, fără să mai poarte vreo moştenire
      dacică, li s-ar fi spus romani, pur şi simplu, fără prea multă insistenţă pe originea etnică. Probabil din
      acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe şi alţii au contestat dacismul lui
      Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discută, dat fiind că s-a născut la sudul
      Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului că mama lui Galeriu, Romula, nu era dacă, ci
      provenea dintr-o familie de colonişti iliri stabiliţi în Dacia, deşi nici un document nu sugera aşa ceva.
      După trei decenii, într-o altă lucrare a aceluiaşi istoric, Romula “devenea” o dacă romanizată.
      În schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia să-l numească pe Aureolus “hatmanul călărimii Avreulus
      Dacul”. Deci, atât pe istoricii maghiari, cât şi pe cei români, îi deranja existenţa unor daci după
      retragerea romanilor din Dacia. Şi într-un caz, si in celalalt, s-a dorit înlăturarea dacilor din istorie,
      prin încălcarea adevărului ştiinţific furnizat de izvoarele scrise. Această falsificare persistă până astăzi,
      iar istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a acestor împăraţi. Ştergerea dacilor din istorie pare
      să fie urmarea unui blestem ce s-a născut demult, dar continuă şi astazi. Istoricii nostri desăvârşesc
      opera celor ce au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuneric ce pare să nu se mai
      sfârşească.
       

CEI 42 Împărati romani de origine traco-geto-dacă

        

              Nu  exista nici un manual de istorie în care să se pomenească despre rolul dacilor în istoria
          Imperiului Roman!  În jurul acestui subiect a fost şi continuă să existe o adevărată conspiraţie.
          Se face tot posibilul pentru a şterge originea dacică a unor persoane ajunse pe tronul de la Roma.
          Despre mama lui Galeriu s-a spus ba că era roxolană, ba iliră, sau dacă romanizată.
          Istoricii străini, cărora li s-au alăturat şi câţiva români, ne spun că informaţiile oferite de Lactantiu
          cu privire la Galeriu nu trebuie luate în seamă, deoarece sunt false.  „Historia Augusta” este
          considerată plină de născociri. Deoarece atestă originea dacică a lui Regalian.
          De ce aceste falsificări? Simplu! Istoricii maghiari vor să demonstreze că, după abandonerea
          provinciei, Dacia a rămas pustie şi, până la venirea maghiarilor în Transilvania a existat acel mileniu
          „întunecat”. Din această cauză contestă sursele documentare.  Din păcate, la acest curent s-au
          alăturat şi istorici români, care vor să demonstreze că, după abandonarea Daciei, toată populaţia
          din provicnie, başca cei din teritoriile neocupate, erau romanizaţi. Sa punem punctul pe "i" si sa
          spunem ca unii istorici "romani" bine cotati pe linie oficiala, au ajuns in aceasta postura pe cai
          oculte, acestia fiind romani doar cu numele ( prea usor de schimbat ). 
          Prin nerecunoaşterea adevărului istoric atestat în atâtea lucrări ale istoricilor, poeţilor ori scriitorilor
          vremii intenţia este clară: înlăturarea dacilor din istorie. Această falsificare persistă până astăzi, iar
          istoria oficială nu recunoaşte originea dacică a unor împăraţi romani. Ştergerea dacilor din istorie
          pare să fie urmarea unui blestem care s-a născut demult, dar continuă şi astăzi. Istoricii noştri
          desăvârşesc opera celor care au ars scrierile despre daci şi i-au lăsat într-un întuineric ce pare să
          nu se mai sfârşească” .
          Un subiect foarte puţin cunoscut este cel al împăraţilor romani de origine tracică/dacică. Numele
          unora dintre ei le sună familiar multora, dar o tăcere totală s-a aşternut peste originea lor.
          Dar sa vedem care au fost acestia :           

           1. Maximim Tracul (235-238) avea un aspect impunător: 2,40 m înălţime şi vorbea latina cu

                accent tracic.                    

                  Gaius Iulius Verus Maximinus (c. 173 – aprilie 238), cunoscut ca Maximin Tracul a fost împărat
              roman în perioada 235–238. Maximin Tracul este descris de contemporani ca primul împărat
              roman de origine barbară. El a fost de asemenea primul dintre împăraţii-soldaţi. Cu el a început
              criza secolului III din Imperiul Roman. „Historia Augusta” precizează că Maximin era născut în
             Tracia sau Moesia, dintr-un tată got şi o mamă alană. Dar originea gotă era puţin plauzibilă,
             întrucât goţii s-au stabilit în Balcani, abia la sfârşitul secolului al III-lea. La fel ca majoritatea
             împăraţilor din acel secol, Maximin şi-a început cariera politică ca simplu soldat, în timpul lui
             Septimiu Sever. A fost promovat abia în timpul domniei lui Alexandru Sever. Maximin a fost pus
             comandant peste recruţii din Pannonia, care îl dispreţuiau pe împăratul Alexandru. Împreună cu
             legiunea Legio XXII Primigenia, Maximin i-a asasinat, în 235, pe Alexandru Sever şi pe mama
             acestuia la Mogontiacum (astăzi Mainz). Garda pretoriană l-a recunoscut pe Maximin ca împărat,
             iar Senatul şi-a dat confirmarea. Fiul lui Maximin cu Caecilia Paulina, Maximus, a fost proclamat
             Caesar. Maximin a urât nobilimea pe toată durata domniei sale. A început prin a-i elimina pe
             susţinătorii împăratului precedent, care au încercat să-l ucidă de două ori. Prima tentativă de
             asasinat a fost la fluviul Rin. Un grup de ofiţeri, sprijinit de o parte din Senat, a încercat să distrugă
             un pod peste fluviu, ca să-l lase pe Maximin blocat pe celălalt mal, la cheremul germanicilor.
             Pe tronul Romei avea să vină senatorul Magnus. Dar conspiraţia a fost descoperită la timp şi
             răsculaţii executaţi. A doua tentativă a avut loc în Mesopotamia, unde foştii arcaşi ai lui Alexandru
             l-au proclamat împărat pe Quartinus. Macedo, conducătorul militar al răscoalei, l-a ucis pe
             Quartinus, pentru că acesta nu garanta niciun avantaj. Pe plan extern, Maximin s-a luptat cu
             alemanii, pe care i-a învins pe teritoriul landului Baden-Württemberg de astăzi. După victorie, şi-a
             luat titlul Germanicus Maximus şi şi-a deificat-o pe soţia, Caecilia Paulina. S-a aşezat apoi cu
             armata la Sirmium, în Pannonia, de unde a apărat în iarna 235-236 graniţa dunăreană de atacurile
             dacilor liberi şi ale sarmaţiilor.  În 238, în provincia Africa, guvernatorul Gordian I, împreună cu
             fiul său, Gordian al II-lea, s-au autoproclamat împăraţi. Senatul de la Roma i-au sprijinit pe cei doi
             Gordieni. Maximin şi-a luat legiunile din Pannonia şi a plecat spre Roma. Revolta din Africa a fost
             înfrântă de guvernatorul Numidiei, Capellianus, loial lui Maximin, care l-a înfrânt şi ucis pe
             Gordian II în bătălia de la Cartagina, dispunând de singura legiune din zonă. Gordian I s-a
             spânzurat când a aflat vestea. În locul celor doi Gordieni, Senatul a ales ca împăraţi pe Pupienus
             şi pe Balbinus, doi senatori. Dar poporul a fost nemulţumit de împăraţii-senatori şi a ieşit în stradă,
             cerându-l pe Gordian al III-lea, nepotul minor al lui Gordian I, pe tron. Pupienus şi Balbinus au fost
             nevoiţi să-l asocieze la domnie pe Gordian al III-lea.  În acest timp, Maximin a atacat Italia din nord,
             pentru a-şi recăpăta tronul. Are loc Asediul de la Aquileia. În aprilie 238, Maximin a fost asasinat
             la Aquileia de soldaţi din Legiunea a II-a Parthica, nemulţumiţi de anarhia ce stăpânea imperiul.

                        Maximin Tracul, înfăţişat pe o monedă.

              După câteva zile, Pupienus şi Balbinus au fost asasinaţi de garda pretoriană. Gordian al III-lea a
              devenit împărat roman
  
           2.  Gaius Messius Quintus Traianus  Decius (249-251);
                               
          S-a născut la Budalia (azi Martinici, Serbia), aproape de Sirmium, în provincia Pannonia Inferior.
       Urcând pe treptele ierarhiei politice, Decius a ajuns în funcţia de senator, apoi de consul în 232.
A fost guvernator al Moesiei, al Germaniei Inferior şi, între 235 - 238, guvernator al Hispaniei
             Tarraconensis. A fost prefect al Romei în timpul împăratului Filip Arabul. În 245, a fost însărcinat
             de Filip Arabul cu apărarea provinciilor dunărene. Între 248 - 249, a fost nevoit să înfrângă răscoala
             lui Pacatianus şi să apere graniţa de atacurile goţilor. Proclamat împărat de armată, Decius a
             pornit spre Italia. L-a ucis pe Filip Arabul la Verona, apoi a ajuns la Roma, unde a primit numele de
             Traian (uneori, Decius este cunoscut sub numele de Decius Traian), în amintirea bunului împărat
             Traian. În 250, Decius a lansat un edict împotriva creştinilor. A fost prima persecuţie anti-creştină
             care s-a derulat în întreg Imperiul. Acest lucru a fost motivat, deoarece Decius a fost un împărat
             "de modă veche". El lansat un program politic tradiţionalist, acesta incluzând revenirea la religia
             politeistă, romană.
             Episcopilor şi preoţilor creşini li s-a ordonat să se sacrifice pentru împărat de sau să treacă la
             religia romană. Majoritatea creştinilor au considerat o mare ofensă, şi au hotărât să moară ca şi
             martiri. În acelaşi timp, în imperiu a apărut o mare epidemie. Apogeul ei a fost între 251 - 266.
             Ea a luat aproximativ 5000 de vieţi pe zi în Roma. Ea a fost numită Epidemia lui Ciprian, după
             episcopul Cartaginei. Ciprian a descris atât epidemia, cât şi persecuţia din timpul lui Decius.
             Pe lângă Papa Fabian, martir în timpul lui Decius, au mai murit şi şapte "apostoli ai Galiei".
             Aceştia sunt menţionaţi de către Grégoire de Tours: Gatien la Tours, Trophimus la Arles, Paul la
             Narbonne, Saturnin la Toulouse, Denis la Paris, Austromoine la Clermont şi Martial la Limoges.
             Aceasta este varianta oficiala, dar istoria adevarata este un pic diferita.
             Rolul jucat de populaţia păgână în vremea persecuţiei lui Decius nu a fost subliniat îndeajuns de 
            istoricii şi teologii care au analizat perioada respectivă. Este mult mai uşor ca povara să fie pusă
            asupra unui singur om, dar, cu toate că împăratul roman dispunea de o putere importantă, aceasta
             nu a fost niciodată absolută. Revoltele izbucneau adesea în diferite colţuri ale imperiului şi chiar
            într-o domnie scurtă un împărat se putea confrunta cu mai mulţi uzurpatori. Aşadar, punerea
             persecuţiei din vremea lui Decius doar pe seama sa este un fapt eronat şi contrazis, aşa cum vom
             vedea, de surse creştine importante. Mărturia lui Eusebiu de Cezareea privind prigoana îndreptată
            împotriva creştinilor din Alexandria citează la un moment dat o scrisoare a episcopului Dionisie al
            Alexandriei, în care se precizează următoarele: „Persecuţia care a izbucnit la noi n-a pornit dintr-un
             edict imperial, ci ea a început deja cu mai bine de un an înainte. Un poet oarecare, cobind parcă a
            rele pentru oraşul acesta (n-are importanţă cum se numea el), a pus în mişcare şi a ridicat
             împotriva noastră gloatele păgânilor, aprinzându-le râvna pentru vechile lor superstiţii“ (Eusebiu
            de Cezareea, „Istoria bisericească“, în PSB, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp.
            259-260). Din cuvintele episcopului Alexandriei se remarcă ostilitatea existentă între păgâni şi
            creştini în zona respectivă. Aşadar, edictul imperial al lui Decius nu a fost cel care a determinat
             persecuţia, cel puţin în arealul egiptean, ci aceasta a fost începută în primul rând de populaţia
             păgână însetată de sânge şi determinată să îi extermine pe creştini.
 
             Decius a încercat să recreeze funcţia de cenzor. Publius Valerian a fost pus în aceasă funcţie.
            De asemenea, Decius a refăcut Roma după incendiul din 249 şi a construit Termele lui Decius, de
             pe Aventin. În 250, Decius şi-a ridicat copii, pe Herennius Etruscus şi pe Hostilian, la rangul de
            Caesar (co-împăraţi). Pe fiul cel mare este probabil să fi fost ridicat la rangul de Augustus (puterea
             lui era egală cu cea a tatălui său). Carpii, un trib dac liber, au atacat la sud de Dunăre, dar au fost
             înfrânţi de către Decius, care şi-a luat titlul de Carpicus Maximus. Decius s-a mai confrunat cu
           atacul goţilor la sud de Dunăre, în provinciile Moesia şi Tracia. A fost primul atac de mare amploare
            al goţilor. Sub regele lor Cniva, s-au stabilit pentru scurtă vreme la Nicopole, dar fiind alungaţi de
            romani, au mers prin Balcani, până au ajuns la cetatea Beroë (azi Stara Zagora, Bulgaria), pe care
            au pustiit-o. La fel au făcut şi cu Philippopolis (azi Plovdiv). Comandatul roman al oraşului, Titus
             Iulius Priscus, s-a declarat împărat sub protecţie gotă. În acelaşi timp, la Roma, Licinianus s-a
            declarat împărat, dar a fost executat după câteva zile. Goţii au reuşit să scape de asediul nemilos
            al Philippopolisului şi s-au retras spre nord, la Abrittus. Aici s-a dat confruntarea finală dintre ei
            şi romani, în iunie 251. Decius şi fiul său Herennius Etruscus au murit în bătălie. Decius Traian a
            fost primul împărat roman mort în luptă cu barbarii.
                                              

           3. Marcus Acilius Aureolus (267-268) ;  prezentat anterior

           4. Marcus Aurelius Valrius Claudius (268-270);

           5. Lucius Domiţianus Aurelianus (270-275)

         

                 Născut în Moesia la Sirmium, Aurelian parcurge întreaga carieră, de la soldat la comandant al
            cavaleriei sub Claudius II. Proclamat împărat la Sirmium de legiunile de la Dunăre (270), Aurelian
             îşi consolidează puterea după sinuciderea lui Quintillus, fratele lui Claudius II, fiind recunoscut
             împărat de către senat. La urcarea sa pe tron, Imperiul Roman era slăbit de unele dezmembrări
            teritoriale: întregul Orient se afla sub stăpânirea Zenobiei, regina Imperiului de la Palmira, iar în
             Vestul Europei, provinciile Gallia, Hispania şi Britannia erau incluse în regatul galic secesionist.
             Prin decizia de retragere din Dacia şi prin victoriile repurtate asupra iutungilor, sarmaţilor, carpilor
            şi goţilor, Aurelian consolidează frontiera Imperiului pe Dunărea de Jos, iar prin respingerea
             vandalilor - pe Dunărea Mijlocie ( Regiunea panonică, 270-271). Începe înconjurarea Romei cu
            fortificaţii puternice –zidul lui Aurelian, încheiat în vremea împăratului Probus.  Dat fiind lungimea
            considerabilă a graniţei nordice imperiale (de la Atlantic până în Orientul Mijlociu) pe care se
            exercitau presiunile populaţiilor migratoare barbare (în general) şi a dacilor liberi în zona carpatică,
             Aurelian a dispus retragerea armatei şi a administraţiei romane din Dacia în anul 271, în vederea
            consolidării frontierei balcanice pe linia Dunării de Jos. În 274 este lichidată şi secesiunea
            Regatului galic; Aurelian restaurează astfel unitatea statului roman, primind titlu de restitutor orbis.
             În politica internă Aurelian s-a comportat ca un suveran absolut. Purta diadema solară, purpură şi
             veşimente bogate ca după obiceiul regilor orientali, s-a autointitulat Dominus et Deus. A guvernat
            fără senat care a pierdut şi dreptul de a bate monedă de aramă alegându-şi colaboratorii dintre
            cavaleri. Personalitate inteligentă şi energică, Aurelian întăreşte autoritatea imperială şi întreprinde
            o serie de reforme administrative şi economice vizând consolidarea statului în vederea depăşirii
             crizei din secolul al III-lea. Cultul zeului soare, sol invictus, este ridicat la rangul de religie a
            întregului imperiu. A efectuat o reformă monetară (emisiuni de aur, argint şi aramă) care a înviorat
            schimburile comerciale. În politica externă Aurelian a înregistrat succese remarcabile, străduindu-
            se să apere imperiul de frecventele invazii barbare şi să refacă unitatea acestuia, mult afectată în
             timpul lui Gallienus. În drum spre Orient, în vederea începerii unei campanii împotriva Imperiului
            Sasanid, Aurelian este asasinat de secretarul său, la Byzantion, ca urmare a unui obscur complot
            de palat.
 
            6. M. Aurelius Probus (272-282)  ;           
              Originar din Sirmium, Pannonia, fiu al unui tribun, Probus şi-a început cariera militară de foarte
            tânăr. Ca soldat, s-a făcut remarcat sub împăraţii Valerian, Aurelian şi Tacit. În anul morţii lui Tacit,
             276, Probus a fost numit comandantul militar al "Orientului". Soldaţii l-au proclamat împărat
            imediat după moartea lui Tacit.  Florianus, care se considera îndreptăţit pentru succesiunea la tron,
             a fost asasinat de propriii soldaţi după o campanie militară nedecisivă. Probus s-a mutat în
             Occident, a învins goţii, dobândind titlul onorific Gothicus (280), iar poziţia i-a fost ratificată de
            Senat. Domnia lui Probus s-a consumat în general în războaie încununate de succes, prin care a
             restabilit securitatea la frontiere. Cele mai importante dintre operaţiuni erau îndreptate spre
            eliberarea Galiei de invadatorii germanici (francii, alemanii, burgunzii şi longionii), permiţându-i lui
            Probus să adopte titlurile onorifice Gothicus Maximus şi Germanicus Maximus.
            Unul dintre principiile lui era să nu permită niciodată soldaţilor săi să fie inactivi, şi îi angaja pe
            timp de pace la munci comunitare, între altele la extinderea plantaţiilor de viţă de vie în Galia,
            Pannonia şi alte ţinuturi, cu scopul de a relansa economia în acele teritorii devastate. În 279-280,
             Probus era, potrivit lui Zosimus, în Rhaetia, Illyria şi Licia, unde a condus bătălii cu vandalii.
            În aceiaşi ani, generalii lui Probus i-au învins pe blemienii nubieni în provincia Egipt, Probus a
            dispus reconstruirea podurilor peste Nil şi a canalelor de-a lungul fluviului, unde era concentrată
             producţia de grâne a imperiului. În 280-281, Probus a doborât trei uzurpatori, Iulius Saturninus
            (în Siria), Proculus (în Galia) şi Bonosus (în Colonia Claudia Ara Agrippinensium, astăzi Köln).
            Anvergura acestor revolte nu este clară, dar există indicii că nu erau doar probleme locale. În 281,
             împăratul era în Roma, unde şi-a celebrat triumful. Probus era nerăbdător să iniţieze campania
            estică, întârziată de revoltele din vest. A părăsit Roma în 282, îndreptându-se întâi spre Sirmium,
            oraşul său natal, când a primit vestea că Marcus Aurelius Carus, comandantul Gărzii pretoriene, a
            fost proclamat împărat. Probus a trimis trupe împotriva noului uzurpator, dar, la vestea că acestea
            au trecut de partea lui Carus, Probus a fost asasinat de propriii soldaţi (septembrie/octombrie 282).
 

           7. Marcus Aurelius Carus (282-283);

                

             

                 Marcus Aurelius Carus (n. 224 - d. 283, Parția) a fost împărat roman în perioada 282 - 283. General
           abil, a fost proclamat împărat de către soldați în timp ce se afla în Raetia, îndată după moartea lui
            Probus. Pornește campanii împotriva triburilor germanice și sarmanților de pe malurile Dunării.
            De asemenea, a întreprins cu succes o expediție în Mesopotamia împotriva sasanizilor din Persia,
            cărora le-a cucerit capitala, Ctesiphon. Moare în timpul campaniei din Imperiul Sasanid în timpul
            unei furtuni. Carus, cunoscut inițial Marcus Numerius Carus, s-a născut la Narbo (astăzi Narbonne
            - in Occitania - unde  si astazi influentele dacice sunt foarte puternice ) în Galia , dar a fost educat
           la Roma. A obținut funcția de senator și diferite posturi civile și militare înainte de a fi numit prefect
           al Gărzii pretoriene de împăratul Probus în 282.  După asasinarea lui Probus, la Sirmium, Carus a
           fost proclamat împărat de către soldații. Deși Carus a răzbunat sever moartea lui Probus, a fost
           suspectat de complicitate la asasinat. El nu pare să fi revenit la Roma după aderare sa,
            mulțumindu-se cu un anunț la Senat.  Oferindu-le titlul de Caesar fiilor săi, Carinus și Numerian,
            l-a numit pe Carinus responsabil peste vestul imperiului și alături de Numerian a organizat o
            expediție împotriva perșilor. După ce i-a învins pe quazi și sarmanți pe Dunăre, primind titlul de
           Germanicus Maximus, Carus a anexat Mesopotamia, a capturat Ctesiphon, precum și soldații săi au
           mărșăluit dincolo de Tigru . Regele sasanid Bahram al II-lea, limitat de opoziția internă și trupele
           sale ocupate cu o campanie în pe teritoriul Afganistanului, nu și-a putut apăra în mod eficient
           teritoriul său de romani. Victoriile obținute de Carus, pentru care a obținut titlul de Persicus
           Maximus, a răzbunat toate înfrângerile precedente suferite de romani împotriva sasanizilor.
           Speranțele lui Carus de cuceriri suplimentare au fost întrerupte de moartea sa, care a fost anunțată
           după o furtună violentă. Cauza morții sale nu se cunoaște exact, putea surveni din cauza unei boli,
           lovit de un fulger sau o rană primită în campania împotriva perșilor. Faptul că el a fost condus o
           campanie victorioasă, iar fiul său Numerian a reușit să succeadă fără opoziție, sugerează că
            moartea lui ar fi fost din cauze naturale                  

          8. Aurelius Valerius Diocleţianus (284-305)

               Nascut in 245 in Dalmatia, ca membru al unei familii foarte sarace, tatal sau fiind, dupa unele surse,
      libert (sclav eliberat) al unui senator roman, a fost, pe de o parte, imparatul care a pus capat crizei
         secolului al III-lea si, pe de alta parte, cel care a inaugurat o noua etapa in istoria Imperiului Roman:
   Dominatul. In aceasta noua etapa (284-476), imperiul este o monarhie de drept divin, constituita
          dupa modelul monarhiei absolute orientale, iar imparatul este supranumit Dominus et Deus („Stapan
           si Zeu“). A urmat de tanar cariera militara, initial in randul armatei romane de la Dunare (in Moesia),
           apoi a devenit prefect al pretoriului imparatului Numerian (Marcus Aurelius Numerianus).
           La moartea lui Numerian, in anul 284, D. a fost proclamat imparat de catre armata romana. A fost
           infrant insa, in 285, in Moesia de fratele fostului imparat, Carinus, care la randul sau a fost ucis de
           un ofiter. Ramas singur carmuitor al unui imperiu aflat la capatul unui secol de profunda criza
           politica, economica si militara, a decis sa-si imparta responsabilitatile guvernarii cu unul dintre
           oamenii sai de incredere: Maxiamian (Marcus Aurelius Valerius Maximianus), caruia i-a acordat
           titlul de Caesar in 285 si pe cel de Augustus in 286. Maximian avea in grija sa Occidentul roman iar
           D., Orientul. Dupa cativa ani, in 293, D. instituie tetrarhia ca forma de guvernare a imperiului: statul
           urma sa aiba in fruntea sa doi augusti: D. si Maximian, secondati de doi cezari: Galeriu (Caius
           Galerius Valerius) si Constantinus Chlorus. Totusi, in cadrul tetrarhiei, pozitia dominanta revenea
           imparatului D., care, in timpul domniei sale, a strabatut in lung si in lat provinciile imperiului pentru
           a asigura aplicarea programului sau de reforme si mai ales securitatea frontierelor atacate frecvent
           de neamurile barbare.
           Din punct de vedere administrativ, imperiul a fost impartit in 101 provincii si 12 dioceze (unitati
           teritoriale care grupau mai multe provincii). Roma si-a pierdut rolul de capitala unica, alte orase
           indeplinind acum functia de capitale: Mediolanum/Milano, Nicomedia (capitala lui D.), Augusta
           Treviorum (orasul german Trier de azi, sediul lui Constantinus) si Sirmium (azi Sremska-Mitrovica -
           Serbia, centrul administrativ al lui Galeriu). Introducerea ceremonialului de inspiratie orientala la
           curtea imperiala si tendintele absolutiste ale lui D. au fost descrise in opera lui Eutropiu: „...era un
           imparat foarte energic si muncitor, care a dat imparatiei romane o astfel de infatisare incat parea
           mai mult o domnie regeasca decat o libertate romana si, desi toti imparatii de mai inainte erau
           salutati numai, el daduse ordin ca lui sa i se cada in genunchi. Hainele si cizmele sale erau
           impodobite cu pietre scumpe, mai inainte insa semnul demnitatii imparatesti statea intr-o mantie
           de purpura, caci restul imbracamintei il avea imparatul deopotriva cu ceilalti oameni.“
           D. a initiat o serie de reforme ample, in domeniile social-economic si militar, cu scopul de a atenua
           haosul care domnea in viata interna a imperiului si a-l apara de pericolele externe. Reformele sale
           vor fi continuate de succesorul sau, Constantin cel Mare. In domeniul militar, se realizeaza o
           distinctie clara intre atributiile militare si cele civile, se fortifica limes-ul (zona de granita), armata
           creste la aproximativ 500 000 de soldati, se construiesc castre, turnuri de aparare, drumuri.
           Sistemul fiscal a fost reorganizat prin intarirea controlului asupra oraselor si diferitelor categorii
           profesionale care isi vor pierde autonomia, taxele fiind mai clar precizate si colectarea lor mai
           sigura. Au fost batute noi monede de aur si argint, de valoare mai mare, cu scopul redresarii
           economiei imperiale.
           D. a urmarit si reformarea sistemului religios. Adept al vechilor culte pagane, el a impus
           obligativitatea respectarii cultului lui Iupiter in intreg imperiul, ca masura de limitare a raspandirii
           crestinismului ai carui adepti patrunsesera in toate categoriile socio-economice si refuzau
           recunoasterea autoritatii imperiale si a cultelor pagane. In 303-304, a emis succesiv patru edicte
          indreptate impotriva crestinilor. Primul dintre acestea a fost facut public la Nicomedia in 23 februarie
           303. Edictele anticrestine (care prevedeau, printre altele, daramarea lacasurilor de cult, arderea
           cartilor sfinte, intemnitarea conducatorilor religiosi) au stat la baza celor mai violente persecutii
           indreptate impotriva crestinilor din istoria Imperiului Roman. Acestor actiuni le-a pus capat, abia in
           313, Edictul de toleranta de la Mediolanum (Milano) emis de Constantin cel Mare.
           Domnia lui D. a fost intrerupta la 1 mai 305 cand imparatul a abdicat, impreuna cu cel de-al doilea
           august, Maximian. S-a retras apoi in Dalmatia, la Salona, unde a murit in 313. 

          9. Valerius Maximianus Herculis (286-305);

         10. Constantius Chlorus (293-306), tatăl Sfântului Constantin cel Mare;

         11. Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-311); prezentat anterior

         12. Galerius Valerius Maximinus Dara (305-313);

         13. Flavius Valerius Severus (305-307);

         14. Valerius Licinianus Licinius (308-324);

          15. Domiţius Alexandros (308-328);

          16. Flavius Iulius Crispus (317-328);

          17. Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Mama lui, sfânta Elena era dacă de origine – Flavius

                Valerius Constantinus Magnus (305-337);

         18. Constantinus al II-lea (317-340, prigonitor al Bisericii; 19. Dalmaţius, nepotul Sfântului

                Constantin cel Mare, proclamat augustus între 375-377;

         20. Hanibalius, de asemenea nepot al lui Constantin cel Mare, proclamat august între

                335-337. După moartea lui Constantin cel Mare, ambii au fost respinşi de armată;

          21. Constans, împărat ortodox (333-350);

          22. Vetronius (350);

          23. Constantius II (337-361);

          24. Constantius Galus (351-354);

          25. Nepotianus (350);

          26. Flavius Claudius Iulianus, mare persecutor al creştinilor, supranumit Iulian Apostolul

                 (361-363);

           27. Flavius Iovianus, împărat ortodox (363-364);

           28. Flavius Valentinianus (364-375);

           29. Flavius Valens (364-378);

           30. Graţianus (367-383), ortodox, împărat al Apusului;

           31. Flavius Valentinianus (375-392);

           32. Flavius Constantinius al III-lea (417-421);

           33.Valentinianus al III-lea (425-455);

           34. Leon I Thrax (Tracul) -457-477;

            35. Leon al II-lea (456-474);

            36. Vitalianus (513-515);

            37. Anastasius (491-518);

            38.  Iustin I (518-527);

            39. Iustinian I (527-565);

             40. Flavius Iustinianus al II-lea (565-578);

             41. Tiberius (578-582);

               42. Focas (602-610) ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit, care imperiu va fi transformat
                 de Heraclius în Imperiu elinesc, cunoscut ca Imperiu Bizantin.
   

TĂBLIȚELE DE LA SINAIA

           Despre Plăcile de la Sinaia se cunosc foarte puţine lucruri. Mai întâi au fost numite „plăcile de la
        Sinaia”, fiindcă se spune că au fost descoperite la Sinaia – la Mânăstirea Sinaia, cea care a dat
        numele localităţii – dar fără să se cunoască data. De altfel, la muzeul mânăstirii Sinaia se păstrează
        încă o astfel de placă din plumb. Este vorba despre nişte plăci de aproximativ 20 cm pe 20 cm, care
        conţin desene foarte apropiate de cele descoperite pe vestigii din perioada dacilor; imaginile ne
        transmit informaţii despre războaie, personalităţi, aşezări ale unei lumi despre care nu ştim nimic, şi
       sunt însoţite de text, într-o limbă necunoscută, care seamănă cumva cu elena. Apoi, plăcile din plumb
        au ajuns în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, fără să fie înregistrate într-o fişă – deci din
        nou nu se cunoaşte nici donatorul, nici data, iar obiectele nu au nici un fel de descriere, pentru că nu
        au fost nici măcar inventariate. La prima vedere este vorba despre nişte obiecte din plumb care nu
        prezintă şi nici nu ar trebui să prezinte nici un fel de interes, atâta vreme cât nimeni nu le-a luat în
        seamă, nu se ştie pentru cât timp. Prin anii 70, un angajat al muzeului „a descoperit” şase astfel de
        plăci în subsolul muzeului. De aceste plăci s-au ocupat, în timp, mai multe persoane – care, rând pe
        rând, au fost luate în râs.
        Dar care este problema acestor plăci din plumb? În primul rând faptul că ele nu sunt „originalele” –
       plăcile din plumb datează cel mai probabil din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este greu de
        închipuit că cineva a făcut aceste plăci – adică le-a „creat” – la sfărşitul secolului al XIX-lea, doar ca
        să se amuze – fiindcă dacă ar fi vrut să demonstreze ceva cu ele, mai precis dacă ar fi vrut să facă un
       fals, nu le-ar fi făcut din plumb şi, mai ales, nu le-ar fi ţinut ascunse. Trebuie să spunem în treacăt că,
        în folclorul din zona Sinaia, umblă o povestioară cu o comoară descoperită de regele Carol I, comoară
       care conţinea plăci de aur, din vremea dacilor. Lăsând folclorul puţin deoparte, la Vatican (!) există o
        scrisoare semnată de acelaşi rege Carol I, în care acesta îşi cere scuze pentru faptul că a distrus
        plăcile din aur pe care era trecută istoria dacilor. Este de presupus că, înainte de a le topi, a dispus
        să se facă aceste copii care au ajuns pînă la noi. Dacă ne uităm în calendarul acelei perioade din
        istoria românească, putem presupune că aceste lucruri s-au petrecut înainte de începerea
        construcţiei castelului Peleş – hotărârea de a construi acest castel a fost luată pripit, pentru cei din
       perioadă chiar inexplicabil, atâta timp cât bugetul ţării era la pământ, iar pe de altă parte Casa Regală
        stătea foarte prost cu banii. Şi iată că regele Carol I ia decizia de a construi, pe proprie cheltuială, un
        castel catolic medieval occidental, în inima unei ţării ortodoxe, cu scopul mărturisit ca o parte din
       acest castel să fie destinat muzeului – în care şi-a expus diferite colecţii de arme şi obiecte personale.
       Cele peste 100 de tăbliţe de plumb, care provin de la Sinaia, sunt cu siguranţă executate dupa
        originalele geto – dacice întrucât cuprind:
        – un alfabet identic cu cel vechi românesc, zis chirilic
       – nume de zei, regi, cetăţi, ape etc., ce fac parte din istoria cunoscută a Daciei
       – imagini cu personaje îmbrăcate exact ca dacii de pe Columna lui Traian, de pe monumentul de la
         Adamclisi şi de pe alte monumente cunoscute ca aparţinând culturii şi civilizaţiei geto – dacice.
          Un alt argument în favoarea atribuirii acestor tăbliţe dacilor este limba în care sunt scrise,
          asemănătoare cu limba română, dialectele românești de la sud de Dunare, aromânesc, istro-
          românesc, fârșerot şi cu cea albaneză, ultima fiind socotită de specialişti ca singura limbă tracă
          vorbită în prezent. 

https://youtu.be/GLpvQ3UxsJk

 

 

 

http://www.ariminia.ro/ro/tablitele-de-la-sinaia-sectiunea-1/

https://portal.tfm.ro/cui-ii-sunt-necesare-placutele-de-la-sinaia-daca-sunt-falsuri/

http://templulsecretelor.blogspot.ro/2011/03/tablitele-de-la-sinaia-iv.html

                    https://danielvla.wordpress.com/2015/04/02/incercari-de-traducere-a-unor-tablite-de-la-sinaia-alfabetul-get-dovezi-din-ce-in-ce-mai-clare-ca-noi-vorbim-limba-traco-geto-dacilor/

 https://caietedesudest.wordpress.com/istorie/constantin-olariu-tablitele-de-la-sinaia-1/

              CRONOLOGIA ISTORICĂ A GETO-DACILOR  pana in  610 e.n.

   
        * 5 e.n. – 65 e.n. : (8180 – 8240 E. V.), aprox.: Comoesicu / Comoşicu (< Co- “cap” + Moesia + suf. -icu –
             “capul / domnul Moesilor- Daci”; in documentele latine: «Comosicus»), “rege-zeumedic” al Daciei.
     ∗ 6 e.n. – 15 e.n. : (8181 – 8190 E. V.), aprox.: Cotison al II-lea, “rege de arme” al Gaetiei / Geţiei şi vestit
               poet al Daciei, elogiat de Publius Ovidius Naso (Roma-Italia, 43 i.e.n. – 18 e.n. / 8132 – 8193 E. V.,
              Tomis-Romania) in Epistolae ex Ponto.
     ∗ 6 e.n. : / 8181 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Pannonia, anexată Imperiului Roman, se răscoală
              sub conducerea Daco-romвnului Batu / Băţu (Bato).
      * 6 e.n. – 12 e.n. : (8181 – 8187 E. V.): comandantul imperial-roman, Sextus Aelius Catus distruge /
              incendiază dacicele oraşele-cetăţi de la Zimnicea, de la Argedava etc. (cf. MKP, 41 / 45).
      * 10 e.n. : / 8185 E. V.: fosta provincie a Daciei de Vest, Sighinia / Dalmatia (cucerită de Mettelus, in
          118 e.n., pană la Sava), este declarată de Augustus provincie imperialromană.
      ∗ 10 e.n. – 258 e.n. : (8185 – 8433 E. V.): Sighinia, sau Dalmatia / Illyria – provincie imperial-romană,
          pană la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.
      ∗ 15 e.n. : / 8190 E. V.: fosta provincie, sau “ţară de rauri / munţi” din Dacia Sud-Dunăreană, Moesia,
         alipită Imperiului Roman incă din vremea regelui Rolă, capătă rangul de provincie imperial-romană.
      ∗ 15 e.n. – 258 e.n. : (8190 – 8433 E. V.): Moesia (Superior / Inferior) – pro-vincie imperial-romană, pană
          la independenţa / re-Unirea de sub Regalian.
      ∗ 17 e.n. : / 8192 E. V.: fosta provincie a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene, Cappadochia (“capul” /
         “capătul” extremsudic al Dachiei / Daciei), devine provincie imperial-romană.
      ∗ 29 e.n. – 69 e.n. : (8204 – 8224 E. V.): Scorilă / Corilă («Coryllus»), rege al Daciei, la Sarmizegetusa,
          tatăl lui Decebal; permite propovăduirea Creştinismului de către Sfantul Apostol Andrei in Dacia
          (unde a convertit peste 500.000 de Pelasgo-Daco-Thraci / Valahi, sau Daco-romani / Romani).
     ∗ 30 e.n. : / 8205 E. V.: a) la 28 mai: Inălţarea Domnului Iisus Hristos la Cer, in cea de-a 40-a zi de la
          Invierea-I; «La inălţarea Mantuitorului la ceruri, credincioşii Lui formau două grupuri: unul la
          Ierusalim, in număr de 120 (Fapte 1, 15), şi altul in Galileea, peste 500 (I, Cor. 15), cu toţii aşteptand
         “să fie botezaţi cu Duhul Sfant” (Fapte 1, 5)» (RIB, 23); b) la 7 iunie: pogorarea Sfantului Duh
          („Rusaliile”) asupra Apostolilor – Simon Petru Iona de Betsaida, Iacov Zevedeu, Ioan, Andrei Iona
          de Betsaida, Filip, Vartolomeu, Matei, Toma, Iacov Alfeu, Tadeu, Simon Zelotul şi Matia (inlocuitorul
          lui Iuda Iacov – trădătorul lui Iisus Hristos), la cincizeci de zile de la Inviere, hărăzindu’i intru
          propovăduirea Evangheliei in toate limbile pămantului, “necunoscute lor pană atunci”, spre a putea
          propaga in intreaga lume Cuvantul lui Dumnezeu;
          Traseul Sfantului Apostol Andrei in Dacia / Dacoromвnia, intre anii 30 şi 47 (8205 – 8222 E. V.). tolul
          Andrei a fost hărăzit de Sfantul Duh intru a grăi şi in limba celui mai mare / vechi popor din Europa,
          in limba pelasgo-daco-thracă, sau valahă / daco-romană, incepandu- şi misiunea evanghelizatoare
          in Pelasgo-Dacia / Daco-romania (in documente: “Sciţia” / “Scythia”), in provinciile: Thracia şi Sciţia
          / Scythia (= Moesia Inferior, Scythia Minor, Scythia Major / Moldadava + Gaetia), Macedonia, Epir,
          Tessalia, Sighinia (Dalmatia / Iliricum), Dardania, Pannonia.
     ∗ 31 e.n. : / 8206 E. V., 15 septembrie: «Sfantul Andrei a mers in Dacia Sudică, la Dacibuze / Buzănţoane
         («Byzantion» – azi, Istambul, оn Turcia), unde a pus Episcop pe Sitache («Stachys» – RIB, 30);
          in acelaşi an, la 31 octombrie, Sfantul Apostol Andrei mai hirotoniseşte ca Episcopi in Dacia / Daco-
          romania de Est: la Oadză-Sus (grecizat in documente: «Odyssos» / «Odessos»; azi, Varna-Bulgaria),
         pe ucenicul său, Ampliat, pomenit şi de Sf. Apostol Pavel, in Epistola către Romani (XVI, 8); pe Apion
          – la Tomis (Constanţa-Romania – cf. PIB, 64) ş. a.; de aici şi-a continuat misiunea creştinării
         poporului Pelasgo-Dacilor / Valahilor (Daco-romanilor), pe litoralul nord-ves-tic al Mării Negre şi pe
         Valea Dunării de Jos / Mijloc, apoi de la Adriatică pană la Patras (Grecia), unde a fost arestat (de
         Greci) şi răstignit pe o cruce in formă de X (“crucea Sfantului Andrei”), in orizontul anului 47 (după
          alte surse: 63) e.n., după un deceniu şi jumătate de apostolat rodnic. ∗ 46 e.n. / 8221 E. V.: provincia
          dacic-zalmoxiană, Thracia, i se atribuie “rangul” de provincie imperial-romană.
     ∗ 46 e.n. – 258 e.n. : (8221 – 8433 E. V.): Thracia – provincie imperial-romană, pană la independenţa /
                 re-Unirea de sub Regalian.
     ∗ 47 e.n. : / 8225, 30 noiembrie: Sfantul Apostol Andrei, cel ce reuşeşte să creştineze sute de mii de
               Pelasgo-Daci / Valahi (Dacoromвni), este asasinat / răstignit la Patras-Grecia.
     ∗ 65 e.n. / 8240 E. V. – 106 e.n. / 8281 E. V.:, aprox.: Văzană («Vezina») deţine in Cogaion /Sarmizegetusa
              funcţia de pontifex maximus şi de “vicere-ge” al Daciei (cf. PGet, 66; GLSG, 62 sq.).
     ∗ 65 e.n. : / 8240, noiembrie şi decembrie: Sfantul Apostol Pavel se află intre Daco-romanii / Valahii din
             Epir: «Cand voi trimite pe Artemă la tine, sau pe Tihic, sarguieşte-te să vii la mine, la Nicopole,
             căci acolo m-am hotărвt să iernez; pe Zenă, cunoscătorul de lege, şi pe Apolos, trimite-i mai
             inainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească; să inveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile
             bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca să nu fie fără roadă.» (Tit, III,12 – 14; Bibl, 1340);
             Zenă (> zan, “оnger” – cuvant pelasgodaco- thracic / dacoromanesc-arhaic) era un Valah / Daco-
             roman profund cunoscător al Legii sacre şi, deopotrivă, al legilor neamului său, legile belagine /
              daco-romane, prezenţa lui langă Sfantul Apostol Pavel fiind imperioasă.
     ∗ 66 e.n. : / 8241 E. V., ianuarie, februarie, martie: Sfantul Apostol Pavel se află incă printre Daco-
             romanii / Valahii din Epir, la Nicopol, «unde-l chema şi pe ucenicul său Tit, episcopul Cretei»,
             Creta pe-atunci fiind incă destul de “pelasgo-daco-thracică / valahică” (PIB, 63 / Bibl, 1340).(?)
     ∗ 66 e.n. : / 8241 E. V., martie – octombrie: Episcopul Tit al Cretei, care ştia pelasgo-daco-thraca, adică
              valaha / daco-romana, primeşte de la Sfantul Apostol Pavel misiunea de a propovădui Evanghelia
             lui Hristos in Pelasgo-Dacia / Daco-romania de Sud-Vest, in provinciile Sighinia (Illyricum /
            Dalmația) şi Pannonia; in Epistola a doua – către Timotei – a Sfantului Apostol Pavel, este subliniat
             acest adevăr: «De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El,
             Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui; sileşte-te să vii
             curand la mine; că Dima, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic; Crescent – in
             Galatia, Tit in Dalmatia; numai Luca este cu mine; ia pe Marcu şi adul cu tine, căci imi este de folos
             in serviciu…» (II, Tim, IV, 8 – 11; Bibl, 1338); prin august-septembrie 66, Tit – ce, parese, fusese
              insoţit de Iunia, de Andronic («rudele» Sfantului Apostol Pavel, «impreună inchişi cu mine») şi de
              Epenet, «parga Asiei» (cei pomeniţi de Sfantul Apostol Pavel in Epistola către Romani, XVI, 5 / 7) –
              asistă la ridicarea temeliilor Bisericii din Sirmia / Sirmium (azi, Mitroviţa), biserica primă a
              Creştinismului din Dacia / Daco-Romania de Vest (cf. PIB, 63).
    ∗ 69 e.n. – 87 e.n. : (8244 – 8262 E. V.), aprox.: Dură («Duras») – fratele lui Scorilă, unchiul lui Decebal,
              este rege al Daciei, la Sarmizegetusa (Dură a fost “rege de arme” / “diurpan” > “djurpan” / “jupan”
              al “ţării de rauri / munţi” dintre Ordessua / Argeş şi Năpăria – «Naparis» / Ialomiţa, cat şi al
              ţinutului “simetric”, sud-dunărean, dintre Axiopa şi Appiaria, avandu-şi “curtea mare” /
             “storuma”2 in oraşul ce i-a purtat numele pană in secolul al XIX-lea: Durăstoruma / Durostor – cf.
              NPIst, 253; azi, Silistra-Bulgaria). ∗ 69 e.n. – 70 e.n. (8244 – 8245 E. V.), iarna: Dură, regele Daciei,
              declară război Imperiului Roman şi eliberează Moesia; după această victorie, Dură, regele Daciei,
              obligă «la subsidii» pe Titus Flavius Vespasianus, impăratul Romei.

     ∗ 81 e.n. – 96 e.n. : (8256 – 8271 E. V.): la Roma, impărăţeşte Domiţian.

     ∗ 81 e.n. – 85 e.n. : (8256 – 8260 E. V.): impăratul Romei refuză să mai plătească “tribut” Sarmizegetusei,
              regelui Dură, nemairespectand tratatul incheiat in anul 70 e.n. (8245 E. V.).
     ∗ 85 e.n. – 86 e.n. : (8260 – 8261 E. V.), iarna: regele Sarmizegetusei, Dură, declară război impăratului
              Romei, Domiţian; cu acest prilej, Decebal, nepotul regelui, dovedeşte că «este foarte priceput la
              războaie»; Dacii ies biruitori; «dandu-se lupta, Romanii au fost invinşi, lui Oppius Sabinus
             (guvernatorul Moesiei) i s-a tăiat capul, şi Dacii, năvălind asupra multor castre şi oraşe, au prădat
              ţinuturile ce atarnau de Imperiu»  (Iordanes, Getica, 76).
     ∗ 86 e.n. : / 8261 E. V., vara: o puternică armată imperial-romană pătrunde in Sighinia şi in Moesia, in
             frunte cu impăratul Domiţian; comandantul operaţiunilor militare dunărene este Cornelius Fuscus;
           Domiţian imparte Moesia in două provincii independente:„Moesia Superioar㔺i„Moesia Inferioară”.

    ∗ 86 – 106, iulie, e.n. : (8261 – 8281 E. V.): Decebal este rege al Daciei.

    ∗ 86 – 87 e.n. : (8261 – 8262 E. V.), iarna: Sarmizegetusa declară război Romei; la inceputul iernii, pe la 1
            decembrie 86 d. H. (8261 E. V.), in vreme ce impăratul Domiţian şi iubitul său comandant de legiuni,
             Fuscus, sărbătoreau “triumful sud-dunărean” la Naissus (Niş), Decebal le trimite o solie cu o
             interesantă «declaraţie de război»; solia comunică impăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal,
             nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri incheiate intre Vespasian şi Dură, privitoare la
             subsidii, şi că Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu)
              să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) ii va declara război şi-i va aduce mari
              neajunsuri» (DDB, 280).
    ∗ 87 e.n. : / 8262 E. V., ianuarie – februarie: armata condusă de comandantul Cornelius Fuscus primeşte
            ordin să treacă Dunărea, să inainteze pe Valea Oltului, indreptandu-se spre Sarmizegetusa, capitala
             Daciei; stratagema lui Decebal reuşeşte; «chiar din prima ciocnire inving pe Romani, il omoară pe
              generalul lor Fuscus şi jefuiesc bogăţiile din tabăra soldaţilor»  (iordanes).
    ∗ 88 e.n. : / 8263 E. V.: după mai bine de un an de la «uluitoarea dispariţie a armatei romane de sub
              comanda lui Fuscus», noul comandant al armatelor imperial-romane, Tetius Iulianus, incearcă să
             atace Dacia lui Decebal dinspre Pannonia; cum Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a
             Imperiului Roman, l-a lăsat pe Tettius Iulianus să inainteze prin Banat, pană la Tapia / Tapae (la
            “Porţile de Fier” ale Ardealului / Transilvaniei), unde are loc marea bătălie; invins, Tettius Iulianus
             se retrage in Imperiu, la sud de Dunărea de Mijloc; se incheie tratatul dintre Decebal şi Domiţian,
              prin care Roma se obligă să plătească tribut Sarmizegetusei “in bani şi in meşteri de tot felul”. (?)
              Fig. 14. Dacia lui Decebal (87 – 106 / 8262 – 8281 E. V.) şi Imperiul Roman al lui Traian.
    ∗ 98 e.n. – 117 e.n. : (8273 – 8292 E. V.): la Roma, impărăţeşte Traian.
    ∗ 98 e.n. – 100 e.n. : (8273 – 8275 E. V.): Roma / impăratul Traian incă plăteşte “tribut” Sarmizegetusei
              lui Decebal.
     ∗ 101 – 102 e.n. : (8276 – 8277 E. V.): Primul Război dintre Traian şi Decebal, “incheiat la egalitate”.
     ∗ 105 e.n. : (8280 E. V.), martie – aprilie: ultimele finisări la Podul Decebalo-Traianic, legand malurile
             Dunării, in dreptul oraşului Drobeta. Podul este construit in baza tratatului dintre Dacia şi Imperiul
             Roman din anul 102, conform căruia Roma a trimis proiectantul – Apolodor din Damasc – şi caţiva
            “ingineri-constructori”, Sarmizegetusa dand materialele şi “mana de lucru”; lungimea podului:
              1.135 m; lăţime: 18 m; lăţimea carosabilă: 14 m; liantul folosit in zidăria de piatră / cărămidă («20
             pile şi două culee» – BMIst, 23) s-a făcut după o “reţetă dacică”, incă “secretă” (pare-se că in
              mortar era pusă şi cenuşa unui arbore autohton, rarisim; ar putea fi vorba de Sorbastru /
             Sorothamnus scoparius, din zona Herculane – cf. TZpl, II, 301 sq.).
     ∗ 105 – 106 e.n. : (8280 – 8281 E. V.): al II-lea Război dintre Traian şi Decebal; la 4 iunie 105 (8280 E. V.),
             Traian declară din nou război lui Decebal.∗ 106 e.n. : (8281 E. V.), iulie: după lunile de “inepuizabil”
              asediu imperial-roman al capitalei, văzand că “aliaţii” intarzie şi nu ii vin cu ajutoarele promise,
             constatand că trădarea işi face loc printre nobilii săi, Decebal se hotărăşte să dea unui general de
              incredere comanda armatelor de rezistenţă din Sarmizegetusa şi părăseşte capitala, printr-o o
             galerie subterană secretă, ieşind in afara zidurilor, spre a se duce in nord-estul liber al Daciei ca să
             recruteze noi războinici pentru o armată eliberatoare; in absenţa regeluicomandant, lucrarea
             trădării işi face iute loc printre generali, Sarmizegetusa se predă impăratului Traian ce, imediat, dă
             ordin trupelor speciale de sub comanda lui T. C. Maximus de a porni-o pe urmele lui Decebal şi de
             a-l captura; văzand că nu mai are vreo posibilitate de a scăpa de urmăritori, cu cateva clipe inainte
            de a fi prins de T. C. Maximus, Decebal, desigur, in spiritul doctrinei Zalmoxianismului, ce conferea
             raiul nemuririi, adică Tara- Tinereţii-fără-Bătraneţe-şi-Vie-ţii-fără-Moarte, doar eroilor, celor căzuţi
              in luptă pană la ultima picătură de sange impotriva duşmanilor Cogaionului / Patriei, nu şi
             sclavilor, işi ia zilele – parese, in 30 iulie 106 – cu cateva clipe inainte de a deveni inlănţuitul Romei.
    ∗ 106 e.n. : (8281 E. V.), august: căderea Sarmizegetusei, după cel mai cumplit, după cel mai sangeros
             asediu cunoscut de armatele imperial-romane, in ajutorul cărora a venit “trădarea generalilor lui
             Decebal”. Atat de mare a fost acumularea de furie, de ură a Romanilor impotriva Dacilor, eroi-ai-
             nemuririi, оncat impăratul Traian supraveghează personal executarea ordinului de a rade de pe
             faţa pămantului, Sarmizegetusa, capitala Daciei, mobilizand imense forţe distructiv-militare,
             căutătoare totodată şi de “fabuloase comori” ascunse de regele Decebal; după ce trece pe sub
             fierul tarnăcoapelor construcţiile de pe cele zece terase ale muntelui sacru, Cogaion (dintre care
              unele sanctuare оşi aveau temeliile in orizontul anului 5900 i.e.n. / 2275 E. V.), cu ziduri – murus
             dacicus – groase de trei metri, cu fasonate blocuri de piatră, cu temple-calendar avand coloane
            inalte de peste 5 m şi «grosimea de 1,80 m» (cf. MKP, 81), impăratul Traian hotărăşte (in septembrie
             106) să se ridice «un castru situat intrun nod rutier strategic, la 8 km est de Porţile de Fier ale
             Transilvaniei», devenind noua capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
     ∗ 106 – 258 e.n.: (8281 – 8433 E. V.): din august 106, imediat după moartea eroică a lui Decebal, sceptrul
             regalităţii sarmizegetusane este preluat de “regele de arme”, Pieporu, din provincia nord-estică a
            Daciei, Costobocia; Dacia liberă – dintre Dunărea Superioară (Gerulata) şi Clepidava (Chiev) /Nipru,
            dintre Porolissum şi Selidava –, prin regii daci-costoboceni din Dinastia Pie-poreană, organizează
            nenumărate campanii de eliberare a fraţilor aflaţi in lanţurile Imperiului Roman. Dacia (Thraco-
               Dacia) intre 106 e.n. şi 258 e.n. (8281 – 8433 E. V.), care nu a putut fi cucerită de Imperiul Roman.
     ∗ 107 e.n. : (8282 E. V.): Traian divizează Pannonia dacică in provinciile imperial-romane, „Pannonia
              Superior” şi „Pannonia Inferior”.
     ∗ 108 – 110 e.n. : (8283 – 8285 E. V.): la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «pe vatra castrului, s-a dezvoltat o
              colonie de cetăţeni romani, mai ales veterani, căreia i s-a făcut onoarea de a fi inregistrată in
             “tribul” Papiria, districtul electoral al lui Traian; colonia, de formă dreptunghiulară, avand colţurile
              rotunjite prevăzute cu turnuri, era inconjurată, ca un castru, de ziduri care inchideau o suprafaţă
              de 81 de acri; era adică indeajuns de mare pentru a cuprinde o populaţie de 15.000 – 20.000 de
              locuitori» (MKP, 81); deacum, “noua capitală” a Sarmizegetusei se distinge printr-un adaos: Ulpia
             Traiana, pentru “amintirea generaţiilor”; dar… “la 70 de km” de la noua capitală, la Sarmizegetusa
            lui Decebal, au rămas in pămant zidurile, plintele coloanelor din templele /sancIon tuarele-calendar,
             urme ale unei civilizaţii superioare celei romane, civilizaţia dacică, a inzestraţilor cu ştiinţa de a se
             face nemuritori, anihilată “la supra-faţă” de vandalismul armatelor imperiale ale lui Traian;
             profunzimea civilizaţiei dacice se relevă şi astăzi tocmai in ceea ce individualizează poporul Daco-
              romanilor / Valahilor intre celelalte popoare ale lumii, chiar dacă la Dunăre / Carpaţi sau imbinat
              roţile dinţate ale imperiilor pană in secolul al XXlea.
     ∗ 109 e.n. : (8284 E. V.): Traian dă ordin de ridicare a „Tropaeumului Traiani” (azi, „Adamclisi”-
             Romania), monument prin care comemorează ostaşii romani căzuţi in războaiele cu Dacii; altarul,
             aflat la cateva sute de metri de trofeu, este dedicat «eroilor care, jertfindu-se pentru Patrie, au
             căzut in timpul războiului dacic» şi «consemnează 3800 de nume» (MKP, 75); «după inscripţii,
              monu-mentul datează din 109 d. H.» (MKP, 76).
    ∗ 113 e.n. : (8288 E. V.), 12 mai:«după mai bine de şapte ani de lucru», este inaugurată la Roma Columna
             Decebalo- Traiană: 39,83 m inălţime, 17 tam-buri de marmură suprapuşi, cu diametrul de 3,7 m;
             «pe fusul Columnei a fost sculptată o bandă spiralică de marmoră cu o lungime de 200 m, care
             conţine 155 de scene separate şi peste 2500 de figuri»; urna de aur cu cenu-şa lui Traian este in
             incăperea din baza Columnei; statuia de bronz aurit a lui Traian, din varf, a fost inlocuită in 1588
             cu statuia Sf. Petru; «cu o aprobare specială poţi urca 185 de trepte ale scării in spirală ce duce in
             varful monumentului» (MKP, 65).
    ∗ 114 e.n. : (8289 E. V.): cucerirea Armeniei de către Traian (Armenia a fost, după cum certifică Herodot,
             “colonie” a Daciei Cogaionice / Zalmoxiene). (?)
    ∗ 117 – 138 e.n. : (8292 – 8313 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Hadrian.
    ∗ 124 e.n. : (8299 E. V.): Ulpia Traiana Sarmizegetusa este «centrul financiar, religios şi legislativ al
              Daciei»; Dacia Traiana este impărţită in trei: „Dacia Porolissensis”, administrată de la Napoca;
              „Dacia Superior” – mai tarziu „Apulensis” – administrată din Apulia / Apulum (Alba Iulia), unde-şi
              avea reşedinţa guvernatorul militar al celor trei subdiviziuni; şi „Dacia Inferior” – mai tarziu
              „Malvensis” – nu se ştie sigur unde era centrul ei administrativ; poate că a fost Romula; Ulpia
              Traiana era reşedinţa procuratorului imperial (ofiţer de administraţie) pentru toate trei
              subdiviziunile;  Aedes Augustalium simbolizează importanţa oraşului ca sediu al cultului imperial;
              Ulpia Traiana era o aşezare cosmopolită; o mărturisesc numeroasele temple şi inscripţiile» .
    ∗ 138 – 161 e.n. : (8313 – 8336 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Antonius Pius.
    ∗ 161 – 169 e.n. : / 180 (8336 – 8344 / 8355 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Lucius
               Verus şi a lui Marcus Aurelius.
    ∗ 162 – 172 e.n. : (8337 – 8347 E. V.): Dacii liberi se războiesc cu Marcus Aure-lius, ajungand pană in
              Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde incendiază superbele vile de langă Amfiteatru (cf. MKP, 84).
    ∗ 170 e.n. : (8345 E. V.): Dacii-costoboci invadează Imperiul Roman, inaintand şi in ţinuturile sud-
              dunărene, pană in Grecia.
    ∗ 177 – 178 e.n. : (8352 – 8353 E. V.): noi bătălii intre Dacii liberi şi trupele lui Marcus Aurelius.
    ∗ 180 – 192 e.n. : (8355 – 8367 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Commodus.
    ∗ 193 e.n. : (8368 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Pertinax (ianuarie – martie) şi
              a lui Didius Iulianus (aprilie-iunie).
    ∗ 193 – 211 e.n. : (8368 – 8386 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Septimiu Sever.
    ∗ 211 – 212 e.n. : / 217 (8386 – 8387 / 8392 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Geta şi
              a lui Caracalla.∗ 217 – 218 e.n. : (8392 – 8393 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea
              lui Macrinus.
    ∗ 218 – 222 e.n. : (8393 – 8397 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Elagabalus.
    ∗ 222 – 235 e.n. : (8397 – 8410 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Alexander
              Severus; «din vremea acestui impărat, dacă nu şi mai inainte, Consiliul celor trei Dacii, prezidat
              de preotul şef al Augustalilor, se intrunea la Ulpia Traiana» (MKP, 86).
    ∗ 235 – 238 e.n. : (8410 – 8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-
              romanului Maximin Tracu («Maximinus Thrax»), «din ţinuturile Dunării de Jos», care duce «lupte
              impotriva (…) Sarmaţilor» (OTr, 238); «originar din Moesia, era un munte de om, cu o inălţime de
              aproape 2,40 m, care consuma 18 kg de carne şi 27 l de vin pe zi; el işi colecta zilnic sudoarea,
             care ajungea la 3,21 litri» (MKP, 125).
     ∗ 235 e.n. : (8410 E. V.): impăratul daco-roman, Maximin Thracu, dă ordinul de incepere a reparaţiilor
              magistralei militare din Dynogaetia / Dobrogea centrală; «un miliar de la Ibida (…), la jumătatea
              drumului dintre Histria şi Troesmis, arată că sub domnia sa a fost reparată magistrala militară din
              Dobrogea centrală; tot de la Ibida, dar dintr-o epocă anterioară, provine piatra funerară cu un
              relief care reprezintă lupoaica alăptandu-i pe Romulus şi Remus…» (MKP, 125).
    ∗ 238 e.n. : (8413 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian I, a lui Gordian al II-lea
              şi a lui Decimus Balbinus. ∗ 238 (8413 E. V.): invazie a Dacilor-Carpi in Moesia Inferior.
   ∗ 238 – 244 e.n. : (8143 – 8419 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea lui Gordian al III-lea.
   ∗ 244 – 249 e.n. : (8419 – 8424 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Filip Arabu.
   ∗ 245 e.n. : (8420 E. V.): Dacii / Daco-romanii Carpi “controlează” Daco-romania Nord-Dunăreană.
   ∗ 249 – 251 e.n. : (8424 – 8426 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-
               romanului Deciu.
   ∗ 249 e.n. : (8424 E. V.), 25 mai: la Noviodunum (Isaccea- Romвnia), a fost martirizat creştinul daco-
               roman Flavian; moaştele i-au fost descoperite in 1971, in bazilica zalmoxian-creştină («cu trei
               nave şi o absidă circulară» – PIB, 88 / cf. DDist, 20 sq.) de la Niculiţel-Tulcea, sub nivelul criptei
              Celor patru martiri daco-romani: Zotică, Aţală, Cămaşă şi Filip.
    ∗ 251 – 253 e.n. : (8426 – 8428 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea lui Trebonianus; tot
              in scaunul imperial de Roma, din iulie pană in septembrie 253, se află şi Emilianus.
     ∗ 253 – 268 e.n. : (8428 – 8443 E. V.): in tronul Romei se află impăratul Gallienus .
              UNIREA PELASGO-DACO-THRACILOR (VALAHILOR / DACO-ROMANILOR) SUB SCEPTRUL
              IMPĂRATULUI REGALIAN, LA ANUL 258 (8433 E. V.)
     ∗ 258 e.n. – 270 e.n. : (8433 – 8445 E. V.): Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei.
     ∗ 258 (8433 E. V.), 21 iunie: declararea independenţei Daciei / Daco-romaniei (prin Unirea povinciilor /
              ţărilor daco-romaneşti de rauri şi munţi din Imperiul Roman şi din Dacia Liberă: Thracia,
              Macedonia, Moesia, Sigynia / Illy-ria, Pannonia, Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava, Gaetia /
              Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.), sub conducerea impăratului Regalian, strănepotul
               regelui-erou de la Sarmizegetusa, Decebal (Deceballa / Deceballus). Dacia / Daco-romania
               «amissa est». (?)   Regalian bate monedă proprie, cu chipui, “regalianul de argint”. In anul 258
              (8433 E. V.), Regalian işi eliberează pămanturile strămoşeşti, işi dezrobeşte poporul Valah / Daco-
               roman, din jugul Imperiului Roman. Statul Independent al Daciei / Daco-romaniei, sub Regalian
              (258 – 268 / 270 e.n.), cu capitala la Sarmizegetusa Traiană / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, are,
              aşadar, monedă proprie, regalianul de argint – prima monedă naţională a Dacoromвnilor / Vlahilor,
              uniţi şi liberi, de după cuceririle Romei, monedă cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C.
               RE-GALIANU…» / «REGALIAN…» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) –, o limbă bine cristalizată, pelaso-
              daco-thraca, sau valaha / daco-romana-arhaică, şi o religie monoteistă, aproape bimilenară,
               Zalmoxianismul (cf. TDR, 5 sqq. / ITNM, 119), alături de care inflorea (fără a atinge sfera armatei,
              a războinicilor zalmoxieni) – incă din secolul I e.n. – şi spiritul “mai realist” de nou monoteism,
              Creştinismul (deoarece tot mai mulţi Valahi / Daco-romani nu mai credeau in “revenirea Solului
               din cer”, in “omul Soarelui-Moş / Tatălui-Cer”, Salmoş-Zalmas-Zalmoxis), indeosebi, după
              propovăduirea sfinţilor apostoli Andrei şi Pavel, in Pelasgo-Dacia / Daco-romania (cf. Fontes, I,
               713 / 717).
     ∗ 258 e.n. : (8433 E. V.): ultimele monede romane găsite la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa «poartă efigia
              lui Gallienus» (MKP, 87); toate incercările militare / diplomatice ale impăratului Gallienus de a
              readuce sub sceptrul Romei Dacia / Daco-romania dau greş, Regalian dovedindu-se un mare
              strateg şi un neasemuit diplomat.  Dacia / Daco-romania in vremea impăratului daco-roman
              (pelasgo-daco-thrac / valah), Regalian (< “răgălie” / “rădăcină descoperită de ape…”), strănepotul
               lui Decebal.
    ∗ 268 e.n. : (8443 E. V.): asasini plătiţi de la Roma, de impăratul Gallienus, ucid pe Regalian; la cateva
              săptămani, cavalerii (generalii) zalmoxieni fideli lui Regalian, răzbună Sarmizegetusa, dand morţii
               pe impăratul Romei, Gallienus; se declanşează “războaiele pentru tronul Romei”.
   ∗ 268 – 270 e.n. : (8443 – 8445 E. V.): conducerea statului Daciei / Daco-romaniei este preluată de soţia
              lui Regalian, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, care ştie să păstreze independenţa faţă de Roma;
              bate – la Carnuntum – nouă monedă de argint.
    ∗ 270 e.n. : (8445 E. V.): Daco-romania / Dacia «…restituta…». La doi ani după moar-tea lui Regalian, in
             anul 270, Aurelian a devenit impăratul Daciei / Daco-romaniei. In acelaşi an – pe fondul războaielor
               civile din Imperiul Roman – ajunge şi in multvisatui tron impărătesc de la Roma. Dacia /
               Dacoromвnia se reintegrează Imperiului Roman, in baza Legămantului de la Aurelian (legămant
               făcut langă Aquileia – cf. TDR, 40) – respectat in mai mică ori in mai mare măsură chiar şi după
              “ultimul” impărat daco-roman de Constantinopol, Focea (602 – 610). Regalianul de argint – prima
              monedă a Vlahilor / Daco-romanilor, bătută in statul independent al Daciei / Daco-romaniei, la
              Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in 258 (8433 E. V.). Sulpicia Dryantilla / Druănţilă (268 – 270),
              impărăteasa Daco-romaniei – monedă de argint bătută in Dacia / Daco-romania, la Carnuntum, in
              anul 268.
     ∗ 270 – 275 e.n. : (8445 – 8450 E. V.): in tronul imperial de Roma se află Pelasgo-Daco-Thracul / Valahul
              (Daco-romanul / Romanul) – Aurelian.
     ∗ 271 e.n. : (8446 E. V.): conducătorii provinciilor / “ţărilor de rauri / munţi” din Daco-romania Nord-
              Dunăreană “conving” pe Aurelian – in baza Legămantului de la Aquileea (270 / 8445 E. V.) – să
              retragă impovărătoarea administraţie imperial-romană de la nordul Dunării, in sudul fluviului
              (cf. TDR, 40); оşi recapătă statutul de “provincii imperial-romane” (“reintegrate”): Thracia,
              Macedonia, Moesia, Sigynia / Illyria, Pannonia; trec in alcătuirea “scutului Imperiului Roman la
              Dunăre”, in baza «legămantului aurelianic»: Dacia Traiană, Maramarisia, Moldadava / Moldova,
              Gaetia / Geţia, Tirasgeţia, Costobocia, Selidava etc.
     ∗ 271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Thracia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand
             perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371,
              provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria,
              Grecia şi Turcia.
    ∗ 271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Macedonia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand
             perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1371,
              provincie a Imperiului Otoman; după destrămarea Imperiului Otoman este impărţită intre Bulgaria,
              Grecia, Albania şi Serbia / Iugoslavia; in 1991, partea Macedoniei incorporată R. S. F. Iugoslavia
              devine stat independent, sub numele de Macedonia (nume impotriva căruia a vociferat Grecia, la
              gandul că işi va revendica teritoriile pe care i le-a acaparat).
    ∗ 271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Moesia – provincie a Imperiului Roman / Bizantin, exceptand
             perioada re-Unirii intre hotarele Valahiei Mari, redevine provincie imperial-bizantină, apoi, din 1393,
              provincie a Imperiului Otoman (infra); după destrămarea Imperiului Otoman, cea mai mare parte
              se constituie – sub presiunea / “ocrotirea” armatelor imperial-ruseşti – in statul Bulgariei; Moesia
              Superioară (Valea Timocului) este impărţită intre Sarbia / Iugoslavia şi Bulgaria.
    ∗ 271 – 2000 e.n. : (8446 –10.175 E. V.): Sighinia (Daco-romania de Sud-Vest), transformată in provinciile
             imperial-romane „Dalmatia”, „Illyricum” / Illyria etc., es-te disputată intre Imperiul Roman de Apus
             şi de Răsărit, este stăpanită / restăpanită o vreme de Imperiul Bizantin, apoi, parţial, de Imperiul
              Romano-German, cand se divide in Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru,
              Voievodina, Serbia etc. (in funcţie de “culorile demografice” pe care i le-au dat triburile din
              creuzetul pannonic – avare, slave, croate etc. –, aruncate şi fixate peste Sava şi Drava); sub
              patronajul Bisericii Romei, Croaţia formează in anul 1102 o “dinastică uniune” cu Ungaria;
              Slovenia, Croaţia etc. sunt apoi supu-se Imperiului Otoman, Imperiului Austriac / Habsburgic,
              Austro-Ungar (Cro-aţia şi Ungaria “se unesc”, in vremea dualismului austro-unguresc); Dalmaţia,
              intre 1420 şi 1796, este Vasală Veneţiei, iar din 1797, este anexată Austri-ei; după primul război
              mondial, la 1 decembrie 1918, ia fiinţă – din unirea Serbiei, Muntenegrului, Bosniei, Herţegovinei,
              Croaţiei, Sloveniei şi partea nord-vestică a Macedoniei – Regatul Sвrbilor, Croaţilor şi Slovenilor
               (milioa-nele de Vlahi / Daco-romani nu figurează in titulatură), denumit din 1929, Iugoslavia, şi
               după al II-lea război mondial: Republica Socialistă Federativă Iugoslavia; după războiul civil din
              1991, statele componente ale R. S. F. Iugoslavia, exceptand Serbia şi Muntenegru (ce formează şi
               in prezent Iugo-slavia), se declară republici independente.
    ∗ 271 – 2000 e.n. : (8446 – 10.175 E. V.): Pannonia (Superioară /Inferioară), Nori-cum, ţări de rauri / munţi
              ale Daciei / Daco-romaniei de Vest – redevin provincii ale Imperiului Roman / Bizantin, la care, in
              vremea invaziilor hunice, avaro-slave etc., se adaugă şi “zona-tampon” / “creuzet”, Pathissia /
              Pathissus (ţinutul dintre Dunărea de Mijloc şi Tisa / “Partia”, “Partium”). De regulă, Roma /
              Constantinopolul admite, “dirijează”, in aceste provincii, cu statut de “foede-rati”, noile triburi
              migratoare; ultimele, cele şapte triburi al Ungurilor / Ma-ghiarilor conduse de Arpad, sunt admise
              in Pannonia, ca “federati” ai Im-periului Bizantin, in anul 896 (infra), avand misiunea de a ataca
              spre vest şi nord-vest (ceea ce au şi făcut: in 915, jefuiesc Bremenul; in 924, prădează Mende; in
              937, se năpustesc asupra Orleansului; in 947, jefuiesc Otranto; in 955, işi indreaptă obiectivul
              prădăciunii spre Augsburg, dar sunt zdrobiţi in apropiere, pe raul Lech, de regele Otto cel Mare,
              devenit impărat al Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană); aşa-zisele “cuceriri ungureşti /
              maghiare-armate” in ţările de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene sub Arpad
              sunt numai plăsmuiri / “falsuri” tardive ale “regilor apostolici” şi ale scribilor din cancelaria
              Ungariei de dincoace de secolul al XII-lea:
              1) pentru că Ungurii / Maghiarii (in afara “cetelor de  războinici de pradă”) nu aveau potenţial
                  militar superior potenţialului militar al Daco-romanilor – cum nici in anul “de apogeu”, 1330,
                  cand armata Unagriei, condusă de Carol Robert, este zdrobită la Posada de armata domnului /
                 “regelui” Daco-romanilor, Basarab I;
              2) nu există vreun document, vreo cronică “din epocă”, ori mai tardivă, din afara cancelariei
                  Ungariei, care să certifice vreo biruinţă armată a Ungurilor in faţa Valahilor / Daco-romanilor
                  (Romanilor);
              3) infiltrarea Ungurilor / Maghiarilor in Transilvania se face pe bază de incuscriri cu impăraţii / regii
                 ce decid soarta Daco-romaniei Nord- Dunărene de la Constantinopol, ori de la Turrinova /
                 Tanovo etc. (astfel, poate fi vorba de “cuceriri-prin-incuscriri”, ceea ce este cu totul altceva
                 decat cuceririle- armate).
             Sub “oblăduirea” Sfantului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi cu aprobarea Papei de la Roma,
             Pannonia se constituie intr-un nucleu statal al Ungurilor, sub conducerea lui Vaik / Ştefan I (997 –
             1038); in anul 1001, Ştefan I este incoronat ca rege de către Papa de la Roma, după ce adoptă
             Creştinism-Catolicismul; misiunile creştin-catolice pe care i le dă Biserica de Roma impotriva
             Daco-romanităţii creştin-ortdoxe din Pannonia, din Noricum, din Pathissia, Moravia etc. se relevă
              dincoace de orizontul anului 1002, cand incă nu se pune problema unui real “pericol unguresc /
              maghiar” la Tisa, pană in orizontul anului 1103, cand ţările de rauri / munţi ale Daco-romaniei
              Nord-Dunărene, dintre Dunărea de Mijloc, Tisa şi arcul Carpaţilor, se reunesc in statul medieval
              daco-romanesc al Transilvaniei, sub conducerea “principelului” Mercuriu. Puţin mai tarziu, ca
              reacţie la “pericolul polon”, din nord, la “pericolul rus” din est, şi la “pericolul otoman”, din sud,
              celelalte ţări de rauri / munţi ale Daciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene se reunesc şi formează
              statele medievale daco-romaneşti, Moldova şi Tara Romвnească. Ieşirea ţărilor de rauri / munţi
              ale Da-ciei / Daco-romaniei Nord-Dunărene dintre roţile dinţate ale imperiilor evmezice şi din
              secolele al XIX-lea şi al XX-lea se relevă:
             a) in statul Romaniei, alcătuit din re- Unirea Daciei Traiane, a Moldadavei / Moldovei dintre Carpaţii
                 Răsăriteni şi Prut, a Gaetiei / Geţiei (Munteniei), Alutuaniei / Olteniei şi Du-nogaetiei / Dobrogei
                 (mai puţin judeţele Durostor şi Caliacra, anexate Bulga-riei);
             b) in Republica Moldova (fosta Republică Socialistă Sovietică Moldovenească), alcătuită din
                 Moldadava / Moldova dintre Prut şi Nistru (mai puţin judeţele sudice, anexate Ucrainei), din
                 Transnistria (parte infimă din Tirasgaetia, anexată Ucrainei);
             c) Tirasgeţia, sudul Moldovei / Basarabiei, Bucovina şi Maramarisia / Maramureşul de Nord-Est
                 sunt anexate Ucrainei;
             d) Marama-risia / Maramureşul de Vest este anexat Cehiei şi Slovaciei;
             e) Susudava, Se-lidava, Costobocia etc. sunt azi regiuni din Polonia, din Bielorusia / Belarus,
                  Lituania etc.;
             f) Pannonia şi Pathissia sunt azi regiuni ale Ungariei, căreia i-au fost anexate şi părţi din
                 Maramureşul sud-vestic, din Crişana de Vest etc.;
            g) Noricum şi alte regiuni din Dacia lui Burebista sunt azi regiuni ale Austriei, Elveţiei şi Germaniei;
            h) Banatul de Vest este anexat Iugoslaviei.
     ∗ 274 e.n. : (8449 E. V.), 27 februarie: se naşte, in Daco-romania Sud-Dunăreană, la Naissus (Niş),
             Constantin (cunoscut in istorii cu atributul «cel Mare»), fiul comandantului legiunilor imperial-
            romane de la Rin şi Dunăre, Constanţiu Auriul (impărat: 305 – 306) şi al «frumoasei Daco-romance-
              creştine Elena».
    ∗ 276 – 282 e.n. : (8451 – 8457 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-
              romanului Probu.
    ∗ 277 e.n. : (8452 E. V.): impăratul daco-roman Probu zdrobeşte Goţii ce pătrun-seseră la Dunăre, ceea
              ce ii atrage titlul de «Goticus»; ca Daco-roman / Valah-zalmoxian, Probu bate pe monedele sale
              Soarele intr-o cvadrigă trasă de patru cai.
    ∗ 282 – 283 e.n. : (8457 – 8458 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-
              romanului Caru; in anul ultim al impărăţirii sale respinge năvălirea Sarmaţilor şi a Quazilor in
              Dacia / Daco-romania.
    ∗ 283 – 284 e.n. : (8458 – 8459 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-
              romanului Numerian; este primul impărat daco-roman, vestit şi ca poet, şi ca orator.
    ∗ 283 – 285 e.n. : (8458 – 8460 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impără-ţirea de Roma a Daco-
              romanului Carinu / Crinu; conduce la victorie două campanii impotriva neamurilor germanice.
    ∗ 284 – 305 e.n. : (8459 – 8480 E. V.): Dacia / Daco-romania se află sub impărăţirea de Roma a Daco-
              romanului Diocleţian; in spiritul Zalmoxianismului, antrenează in fruntea imperiului monarhia de
              drept divin.
    ∗ 285 – 360 e.n. : (8460 – 8535 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul Teofil al Daco-romaniei Nord-Dunărene,
              primul mare Episcop al Daco-romanilor / Valahilor nord-dunăreni – potrivit documentelor
               transmise pană azi; a reprezentat Daco-romania Nord-Dunăreană la Sinodul I Ecumenic de la
              Niceea, din anul 325 (8500 E. V.).
    ∗ 286 – 305 e.n. : (8461 – 8480 E. V.): impărăţeşte Maximian Herculu (Valerius Maximianus Herculis);
              este “coleg de domnie cu Diocleţian, născut din ma-mă dacă”, după cum consemnează mai toţi
              istoricii, adică din mamă valahă / daco-romancă nord dunăreană.
   ∗ 295 e.n. : (8470 E. V.) aprox. – 300 (8475 E. V.), 7 martie: Efrim este Episcop de Tomis.
   ∗ 304 e.n. : (8479 E. V.), martie: Diocleţian şi Galeriu emit „Edictul anticreştin”, potrivit căruia erau ucişi
              toţi Creştinii – preoţi şi laici – care nu sacrificau zeilor romani.∗ 304 e.n. : (8479 E. V.), 20
              noiembrie: este martirizat – la Axiopa (Cernavodă-Hinogu, Romania) – sfantul daco-roman Dassiu
             / Dacian, ale cărui moaşte au fost duse mai intai, in oraşul natal, Durostor (cf. SSR, 9 / AMar, 246),
              unde au stat 275 de ani; in anul 579 (8754 E. V.), sarcofagul cu moaştele sfantului daco-roman
              Dassiu / Dacian au fost transportate in Italia, la Ancona; in catedrala din Ancona, pe sarcofagul
              de marmură al sfantului daco-roman, se află inscripţia: «Aici odihneşte sfantul martir Dassius,
              adus de la Durostorum» (SSR, 9).
    ∗ 305 e.n. : (8480 E. V.), mai, impăratul daco-roman Diocleţian s-a retras din tronul imperial, la 1 mai 305
              (8480 E. V.), intro impresionantă solemnitate, desfăşurată la templul lui Jupiter din Nicomedia,
             petrecandu-şi apoi bătrane-ţea cu inţelepciune valahică / daco-romanească, “pe pămantul naşterii,
              la obarşii”, in Daco-romania de Vest, pe coasta Dalmaţiei, in opulentul său palat din oraşul antic,
              Salona (Spalato > Split, azi, in Croaţia), capodoperă arhitecturală a secolului al IV-lea.
   ∗ 305 e.n.(8480 E. V.) – 306 (8481 E. V.)e.n. : Impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Auriul («Constantius
              Chlorus»).
   ∗ 305 e.n. : (8480 E. V.) – 311 (8486 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Galeriu; la preluarea carmuirii
              părţii orientale a Imperiului Roman, Galeriu, bazandu-se pe faptul că Daco-romania / Daco-
              romanitatea era “placa turnantă” a intregului imperiu, că de la Aurelian, din anul 270, şi pană in
              anul 305, in tronul de Roma s-au perindat numai conaţionali, adică impăraţi daci / daco-romani, a
              declarat că este mai potrivit ca numele de Imperiu Roman să fie schimbat in cel de Imperiu Dacic
               (cf. Fontes II, 7). Impăratul daco-roman, Galeriu conduce triumfător războiul din anul 305,
              impotriva Sarmaţilor, invadatori ai teritoriilor Daco-romaniei Răsăritene. In acest război,
              Constantin (viitorul impărat, Constantin cel Mare) dirijează un corp de cavalerie, căruia i se
             datorează o serie de fapte pline de eroism. După Anonymus Valesii, Constantin, pe cand «se lupta
              călare impotriva Sarmaţilor, a apucat de păr pe un barbar fioros, l-a tarat după sine şi l-a depus la
              picioarele impăratului (Galeriu). Apoi, din ordinul lui Galeriu, a intrat cu calul său in mlaştină
              (probabil, la Nistru) şi drum a deschis celorlalţi oşteni care se indreptau impotriva Sarmaţilor;
              după ce mulţi dintre aceştia au fost ucişi, el s-a intors, aducand lui Galeriu izbanda» (Fon-tes, II,
              47). Pentru eroismul dovedit şi in acest război, Galeriu a incredinţat lui Constantin paza
              provinciilor Daco-romaniei Răsăritene: Bitinia, Thracia, Scythia (Minor / Major) şi Illyria.
    ∗ 305 e.n. : (8480 E. V.)– 313 (8488 E. V.): impărăţirea daco-romanului Maximin Daia.
    ∗ 305 (8480 E. V.)– 307 (8482 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Sever.
    ∗ 306 (8481 E. V.) – 312 (8487 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Maxenţiu.
    ∗ 306 (8481 E. V.) – 337 (8512 E. V.)e.n. : impărăţirea Daco-romanului Constantin cel Mare.
    ∗ 308 (8483 E. V.) – 324 (8499 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Liciniu (Valerius Licinianus Licinius).
    ∗ 308 (8483 E. V.) – 328 (8503 E. V.)e.n. : impărăţeşte Daco-romanul Domiţiu Alexandru.
    ∗ 311 e.n. : (8486 E. V.): după moartea impăratului Galeriu, survenită in anul 311 (la 5 mai), cand centrul
              puterii se afla in Daco-romania, la Sirmium (astăzi, Sremska Mitrovica), unde-şi avea tabăra,
              Imperiul Roman se imparte intre Constantin, Maxenţiu, Liciniu (“cumnatul lui Constantin”) şi
              Maximin.
    ∗ aprox. 311 (8486 E. V.) – 383 (8558 E. V.)e.n. : trăieşte Lupilă – Episcopul ce incearcă fără succes, din
              dispoziţia Constantinopolului, să creştineze pe Goţii aflaţi printre Daco-romanii-moldoveni, in
              zona nipro-crimeică, traducandule Biblia in gotică; traducerea şi-o semnează şi cu numele-i
              tălmăcit “pe inţelesul” Goţilor: «Ulfila».
    ∗ 313 e.n. : (8488 E. V.), ianuarie: „Edictul de la Mediolanum” (Milano), promulgat de impăratul daco-
              roman Constantin cel Mare şi de coоmpăratul Liciniu, proclamă dreptul tuturor cetăţenilor
              Imperiului Roman la libertatea credinţei / cultului, deci şi dreptul Creştinilor; au fost oprite
               persecuţiile anticreştineşti şi s-a acordat Bisericii Creştinismului «libertatea de inchinăciune».
              „Edictul de la Mediolanum” / Milano este considerat rodul politicii lui Constantin cel Mare ce
              vedea in Creştinism, in Biserică (desigur, dinspre <b<monoteismul religiei sale strămoşeşti,
              Zalmoxianismul), religialiant, unificator-salvatoare a intregului Imperiu Roman. In următorii ani,
              Constantin cel Mare a dat edicte de restituire a proprietăţilor confiscate Bisericii Creştinismului,
              ori edicte prin care se prevedea subvenţionarea Bisericii de către stat, prin care clerul era scutit
              de serviciul public, prin care se interzicea “ghicirea” / “ghicitul”, ori prin care, in spirit zalmoxian
              (Constantin cel Mare, membru al elitei confreri-lor războinic-religioase ale Cavalerilor lui So-Ares,
             ale Cavalerilor Soarelui, ori Danubieni / Dunăreni, Cogaionici etc.–ce-l projetaseră in varful pirami-
              dei sociale a Imperiului Roman, aşa cum făcuse şi cu ceilalţi impăraţi daco-romani, de la Aurelian
              incoace –, a rămas fidel Zalmoxianismului, pană in 337, cu trei zile inainte de moarte, cand a
               primit botezul Creştinismului), a declarat Ziua Soarelui / So-Ares, a şaptea, aflată sub sijiliul
              semantic-sincretică a jurămantului grupei de epopţi ai Zalmoxianismului (6 + 1, ca in sanctuarul /
               templul lui So-Ares de la Sarmizegetusa), adică duminica – “a Domnului-Soare” –, drept zi de
              odihnă şi inchinare divinităţii supreme / unice, lui Dum-nezeu (Samasua, adică Tatăl-Cer / Soarele-
              Moş, Dumnezeul Cogaionului) şi Fiului…
    ∗ 316 e.n. : (8491 E. V.): Constantin cel Mare dă ordin pentru reconstrucţia oraşului Tropaeum Traiani din
              Daco-romania Ponto-Dunăreană.
    ∗ 317 – 328 e.n. : (8492 – 8503 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Crispu (Flavius Iulius Crispus).
    ∗ 317 e.n. : (8492 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare bate monedă cu monograma
              Creştinismului.
    ∗ 319 – 324 e.n. : (8494 – 8499 E. V.): se declanşează – in 319 – ultimul mare “război impărătesc” dintre
              Zalmoxianism, avand in frunte pe impăratul daco-roman Licinius, şi Creştinism – avand in frunte
              pe impăratul daco-roman Constantin, dintre Daco-romania Creştinismului şi Daco-romania
              Zalmoxianismului; după victoria-i din 324, impăratul glorios intră in istorii cu numele de
              Constantin cel Mare.
     ∗ aprow.320 (8495 E. V.) – 381 (8556 E. V.), 25 ianuarie,e.n. : a trăit sfantul daco-roman Betranion,
              Episcop de Tomis / Constanţa (cf. AMar, 329).
     ∗ 324 – 332 e.n. : (8499 – 8507 E. V.): impăratul Constantin cel Mare intemeiază “noua Romă” pe Cornul
              de Aur, atunci al Daciei / Daco-romaniei, oraşul ce-i va purta numele, Constantinusa /
              Constantinopol.
     ∗ 328 e.n. : (8503 E. V.): impăratul daco-roman Constantin cel Mare inaugurează podul de peste Dunăre,
              dintre Oescus şi Sucidava (Celei-Romania).
     ∗ 330 e.n. : (8505 E. V.), 11 mai: Constantin cel Mare inaugurează reşedinţa sa imperial-daco-
              romanească /
              valahică, sau capitala Creştinismului – numită mai tarziu de cronicarii greci “Creştinopol”, noua
              capitală a Imperiului Roman.
     ∗ 330 e.n. : (8505 E. V.), aprox.: Inscripţia de la Biertan-Sibiu. In centrul provinciei Ardeal / Transilvania
              a Daco-romaniei anului 330, la Biertan (judeţul Si-biu), existau o biserică daco-romanească
              ortodox-creştină şi, desigur, o şcoa-lă daco-romanească elementară / de ucenici orfevrieri;
             “protagonistul” inscripţiei, Zenovie, a invăţat şi latina; cu privire la acestă inscripţie creştin-daco-
             romanească descoperită in inima Daco-romaniei, istoricul Const. C. Giurescu certifică: «Inscripţia
             de la Biertan, găsită in 1775 şi aflătoare azi in Muzeul Bruckentahal din Sibiu, se compune din trei
             randuri de litere săpate intrun dreptunghi de bronz şi are următorul cuprins: “Ego Zenovius votum
              posui” / “Eu, Zenovie, am pus ofranda”; ea оnsoţeşte un monogram creştin de bronz şi indică
               numele locuitorului care a făcut ofranda – un candelabru – bisericii locale» (IIR, 22).
     ∗ 333 – 350 : (8508 – 8525 E. V.): Impărăţeşte Daco-romanul Constans.

     ∗ 337 – 340 : (8512 – 8515 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Constantin al II-lea (Constantinus II).

     ∗ 337 e.n. : (8512 E. V.), 22 mai: moare impăratul daco-roman, Constantin cel Mare.

     ∗ 337 e.n. : (8512 E. V.), iunie: Imperiul Roman este impărţit intre cei trei fii ai lui Constantin cel Mare:
              Constantin II, Constanţiu şi Constans.
     ∗ 337 – 340 e.n. : (8512 – 8515 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constantin al II-lea.
     ∗ 337– 350 e.n. : (8512 – 8525 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constans peste provinciile Italia,
              Africa, Pannonia, Illyricum şi Thracia.
    ∗ 337– 361 e.n. : (8512 – 8536 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al II-lea, peste provinciile
              Egipt, Orient, Asia şi Pont, avвndu-şi reşedinţa la Constantinusa / Constantinopol. Rămane, in
              anul 350, “singurul august” din-tre cei desemnaţi de impăratul daco-roman Constantin cel Mare.
              Daco-romania – ca parte integrantă a Imperiului Roman (Daco-romania Sud- Dunăreană), ori ca
              parte “aliată” a Imperiului Roman (Daco-romania Nord-Dunăreană) – “a contribuit” la refacerea
              “unităţii” Imperiului Roman, seismat şi de războaiele fratricide, şi de “uzurpatorii” Magnenţiu,
              Nepotian şi Vetranio, şi de tulbură-rile religioase etc. Numele impăratului daco-roman, Constanţiu
               al II-lea, se leagă in primul rand de vestitul oraş-cetate, Tomis, care a devenit cel mai important
             port maritim al Daco-romaniei. Impăratul a continuat, a desăvarşit opera de reconstrucţie incepută
              de tatăl său, Constantin cel Mare, la Tomis, oraşul numindu-se din această perioadă ca şi astăzi,
              Constantia / Constanţa (cf. MKP, 144). Potrivit unei Notitia Dignitatum (redactată la sfarşitul seco-
              lului al IV-lea şi “completată” / “indreptată” in primul sfert al secolului urmă-tor), Daco-romania
              s-a bucurat de o deosebită atenţie acordată de impăratul Constanţiu al II-lea, avand un
               impresionant număr de comandanţi ai Dunării, ridicaţi din importantele şcoli militare daco-
              romaneşti-zalmoxiene de la Tomis / Constanţa, Calatiani / Callatis (Mangalia), Tropaeum Traiani,
              Drobeta etc.
     ∗ 339 – 418 e.n. : (8514 – 8593 E. V.), aprox.: trăieşte Episcopul daco-roman Laurenţiu de Novae.
     ∗ 340 – 416 e.n. : (8515 – 8591 E. V.), aprox.: trăieşte primul mare poet imnic daco-roman, Niceta
             Remesianu, autorul imnului intregii Creştinătăţi, „Te Deum laudamus…” / „Pe Tine, Dumnezeule,
             Te lăudăm…”, scris pe la anul 370 (8545 E. V.), cand a fost desemnat Episcop pe pămantul naşterii,
              la Remesiana / Romoesiana.
    ∗ 343 e.n. : (8518 E. V.), octombrie: Intaiul Sinod Ecumenic de la Sardica-Daco-romania.
    ∗ 345 e.n. : (8520 E. V.): se naşte Daco-romanul Ieronim (Hieronymus), in localitatea Stridonia-Daco-
              romania de Vest, la graniţa dintre Dalmaţia şi Pannonia (azi, langă Grahovo – Bosnia), unul dintre
              erudiţii şi cei mai activi părinţi ai Bisericii Creştine, traducătorul Bibliei in limba latină (Vulgata).
    ∗ 346 – 381 e.n. : (8521 – 8556 E. V.), 25 ianuarie, aprox.: Betranion este Episcop de Tomis / Constantia
              (Daco-romania – cf. AMar, 329 / PIB, 144).
    ∗ 348 e.n. : (8523 E.V.): Intвiul Sinod de la Sirmia-Daco-romania.
    ∗ 348 – 420 e.n. : (8523 – 8595 E. V.), aprox.: trăieşte Auxenţiu Durostoreanu, autorul „micro-
              monografiei”, Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila / Epistula de fide, vita et obitu
              Ulfilae (cf. ADEp, 75), intr-o limpidă la-tină dunăreană.
    ∗ 350 e.n. : (8525 E. V.): intre “uzurpatori” se află şi Daco-romanul moesian Vetraniu, proclamat de
               armată, la 1 martie, in Mursa-Pannonia, impărat; Constanţiu al II-lea il acceptă in calitatea de
              coampărat.
     ∗ 350 e.n. : (8525 E. V.), 3 – 30 iunie: impărăţeşte şi Daco-romanul Nepotian.  In stepa Donului de Jos,
              Gotii denumesc cu numele de „valahi” pe toti daco-romanii Europei de Rasarit si de S-E.
     ∗ 350 – 430 : (8525 – 8605 E. V.), aprox.: este perioada in care şi-a derulat firul existenţial episcopul
              Maximin de Daco-romania, adept al arianismului. Opera sa cuprinde: Dizertaţia lui Maximin
              impotriva lui Ambrozie / Disertatio Maximini contra Ambrosium – lucrare abordand in prima parte
              actele sinodului de la Aquileea, din 381.
     ∗ 350 – 351 : (8525 – 8526 E. V.), iarna: impăratul Constanţiu al II-lea işi stabileşte reşedinţa in Daco-
              romania de Vest, la Sirmia / Sirmium, «metropola Illyricului, care a devenit pentru mai mulţi ani
              centrul politic al Imperiului Roman şi, totodată, centrul bisericesc al lumii creştine; mutandu-şi
              reşedinţa aici, impăratul a fost urmat de o seamă de Episcopi arieni şi semiarieni; sprijiniţi de
              impărat, aceştia au devenit iniţiatorii şi conducătorii unor sinoade care căutau să dea o formulă
              de credinţă pentru intreaga Biserică şi să restabilească pacea.» (PIB, 122).
    ∗ 351 – 354 : (8526 – 8529 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu Gallu.
    ∗ 351 : (8526 E. V.): Al II-lea Sinod de la Sirmia- Daco-romania.
    ∗ 353 : (8528 E. V.): Constanţiu dă Legea pentru inchiderea templelor păgane.
    ∗ 360 – 435 : (8535 – 8610 E. V.), aprox.: Sfantul Daco-roman Ioan Cassian.
    ∗ 361 – 363 : (8536 – 8538 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iulian, autorul celebrei lucrări «Contra
               Creştinilor».
    ∗ 363 – 364 : (8538 – 8539 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Iovian.
    ∗ 364 – 375 : (8539 – 8550 E. V.): impărăţirea daco-romanului Valentinian I; s-a născut in Daco-romania,
              pe la anul 321, in localitatea Cibalae (Pannonia Inferior – azi, Vinkovci-Croaţia). “Locuit” de geniul
              nemuritorilor-războinici aidoma strămoşilor săi direcţi, a imbrăţişat cariera armelor cu mare
              strălucire, ajungand la 43 de ani impărat. In fruntea Imperiului Roman, incă din primul an, 364,
              şi-a asociat la impărăţire pe fratele său, Valensiu / Valenţiu (Valens), incredinţandu-i partea
              răsăriteană; a murit apărandu-şi Patria, in Brigetia (azi, O-Szцny-Ungaria), la 7 noiembrie 375
             (8550 E. V.), intro campanie impotriva Sarmaţilor, alungaţi din nord-vestul Daco-romaniei.
              Dacia / Daco-romania Creştinismului şi Dacia / Daco-romania Zalmoxianismului in anul 355 (8530
              E. V.).
      ∗ 364 – 378 : (8539 – 8553 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valensiu / Valenţiu (Valens).
              Acest impărat daco-roman a obţinut cateva victorii insemnate asupra năvălitorilor, indeosebi,
              Vizigoţi / Huni, respinşi de la Dunărea de Jos, in stepele nord-pontice. Cea mai ingrozitoare
              imagine despre migraţii / invazii, reţinută de istoriile lumii europene, este cea despre Huni.
               Originari din Altai (Mongolia), Hunii au migrat – din secolul I i.e.n. – in două direcţii: in nordul
              Chinei, Hunii din “ramura de sus”, şi in Europa – Hunii din “ramura de nord” – după ce au trecut
              prin Asia Centrală şi de Nord-Vest. La inceputul secolului al IV-lea e.n., Hunii ajunseseră in
              Europa Răsăriteană pană la r.Don. Către sfarşitul domniei impăratului daco-roman Valenţiu
               (Valens), prin anul 375 e.n., Hunii au năvălit in stepele nord-pontice, dintre r.Nipru şi Marea
              Masageţilor / Azov, aflate in stăpanirea Goţilor (aria Masagaetiei / Masageţiei, avand incă
              preponderenţă demografică de “Daco-romano-sciţi / moldoveni”, numiţi in Crimeea şi “Goţi-mici”
             – “creştinaţi de Lupilă / Ulfila” –, dar şi Ostrogoţi, Vizigoţi, Gepizi, Greutungi, Tervingi, Alani ş. a.).
     ∗ 367 / 378 – 383 : (8542 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Graţian.
     ∗ 368 : (8543 E. V.) aprox.: din orizontul anului 368 (8543 E. V.) se datează daco-romanescul tezaur
              celebru, „Cloţa cu Puii Aur” (descoperit la Pietroasele-Buzău, in 1837), tezaur din care se mai
              păstrează 12 piese, cantărind 19 kg, tezaur prin care preoţii Zalmoxianismului din Moldadava şi
              Masageţia au angajat pe căpetenia Goţilor, Athanarich, pe frontul impotriva Creştinismului;
              intrucat Athanarich, in anul următor, le-a trădat “cauza”, preoţii Zalmoxianismului nu i lau mai
               incredinţat. Tezaurul atestă o rafinat-zalmoxiană Şcoală Daco-romanească de Aurari din „Tara
              Barsei” (centrul metalurgic al Braşovului).
     ∗ 369 : (8544 E. V.): impăratul daco-roman Valenţiu / Valens şi căpetenia Goţilor / Vizigoţilor, Athanarich
              incheie «tratatul de pace» de la Noviodunum (azi, Isaccea-Tulcea / Romania – v. CDCD, 132 sq.).
     ∗ 370 – 435 : (8545 – 8610 E. V.), aprox.: este perioada in care a trăit filosoful daco-roman Aethicus
              Dunăreanu (d’Ister / Histricus), autorul „Cosmografiei„.
     ∗ 372 : (8547 E. V.), 12 aprilie: moartea prin inecare in apa Buzăului a Sfantului Daco-roman Sava.
     ∗ 375 / 378 – 383 : (8550 / 8553 – 8558 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Graţian.
     ∗ 375 / 383 – 392 : (8550 / 8558 – 8567 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al II-lea, fiul lui
              Valenţiu (Valens).
     ∗ 377 – 378 : (8552 – 8553 E. V.): războiul dintre Zalmoxianism şi Creştinism, dintre Daco-romania
              Zalmoxianismului şi Daco-romania Creştinismului, atinge apogeul, mutandu-şi frontul in sudul
               Dunării, in provinciile imperial-romane Scythia Minor, Moesia şi Thracia.
     ∗ 378 : (8553 E. V.), 9 august: Valenţiu (Valens) cade in bătălia de la Adria-nopol impotriva Goţilor.
     ∗ 383 : (8558 E. V.): impăratul daco-roman Graţian este ucis de generalul trupelor france, Arbogast;
              deacum, Flavius Theodosius I (379 – 395) conduce singur Imperiul Roman.
     ∗ 383 – 392 : (8558 – 8567 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Valentinian al II-lea.
     ∗ 390 – 425 : (8565 – 8600 E. V.), 20 aprilie, aprox.: in această perioadă este Episcop de Tomis /
               Constantiana (Constanţa-Romania) sfantul daco-roman Teotim I.
     ∗ 391 : (8566 E. V.): Ieronim termină traducerea „Noului Testament” in latină, direct din ebraică.
     ∗ 391 : (8566 E. V.): in Daco-romania – provinciile Dacia Malvensis / Alutu-ania (> Oltenia), Dacia
             Mediterranea (intre Sardica şi Singidunum – Valea Timocului) –, se propagă erezia bonosiană
              (de la numele preotului daco-roman, Bonosu, din oraşul natal al impăratului Constantin cel Mare,
              Naissus / Niş), derivată din erezia lui Fotin, «negand, printre altele, şi pururea-fecioria Maicii
              Domnului» (PIB, 125).  Sinodul general de la Capua-Italia, din 391, a avut in obiectiv erezia lui
              Bonosu din Naissus, incredinţand cauza spre cercetare episcopilor din Illyricum şi Macedonia.
               Bonosu a continuat să mai rămвnă o vreme in scaunul episcopal, in ciuda sentinţei “de
              depunere” a episcopilor din Illyricum. După caţiva ani a fost inlocuit cu un episcop ortodox,
              Marcian. Din acest an datează lucrarea compatriotului Paul de Pannonia, Contra lui Bonosu, unde
              erezia bonosiană a fost combătută intr-un inalt spirit ortodox. Bonosianismul a fost imbrăţişat de
              Goţi şi dus in Europa de Apus.
     ∗ 392 : (8567 E. V.): Sfantul daco-roman Ieronim scrie / publică De viris illustribus, unde trece in revistă
               pe toţi scriitorii creştini de pană la el, astfel incat “le acordă locul pe care-l merită faţă de
               scriitorii păgani”.
               PELASGIA / VALAHIA, SAU DACIA / DACO-ROMANIA, INTRE IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT ŞI
               IMPERIUL ROMAN DE APUS
    ∗ 395 : (8570 E. V.), 17 ianuarie: impăratul Teodosie, «pe patul de moarte», dispune “testamentar” ca
              Imperiul Roman să fie divizat in Imperiul Roman de Răsărit, repartizat spre impărăţire fiului său,
              Arcadiu (395 – 408), şi Imperiul Roman de Apus, repartizat spre stăpanire fiului său, Honoriu
              (395 – 423); aşadar, la 17 ianuarie 395, in “baza Hotărarii de la Milano”, au luat fiinţă Imperiul
              Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.
     ∗ 395 (8570 E. V.) – 476 (8651 E. V.): Imperiul Roman de Apus durează de la impăratul Honorius Flavius
              (fiul cel mic al impăratului grec, Theodosius), pană la impăratul Augustulus, detronat in anul 476
              (8651 E. V.) de Odoacru, un “general” recrutat / promovat din neamul “federatilor” Heruli.
     ∗ 395 (8570 E. V.) – 610 (8785 E. V.): Imperiul Roman de Răsărit. Se consideră că imperiul işi mai merită
              această “titulatură”, deoarece “romanitatea” / “daco-romanitatea” este incă “preponderentă” şi
               de la impăratul grec, Arcadius Flavius (fiul cel mare al impăratului grec, Theodosius), pană la
              anul 610, an al morţii ultimului impărat valah, Foca, după care “grecizarea” s-a dovedit
              “copleşitoare”, statul devenind intradevăr Imperiu Bizantin.
     ∗ 403 : (8578 E. V.): Patriarhul Ioan Gură de Aur, acordă diaconului daco-roman, Ioan Cassian, titlul /
              calitatea de preot – ceea ce ii permite ca, alături de prietenul său de nedespărţit, preotul Gherman,
              să facă parte din delegaţia Bisericii de Constantinusa / Constantinopol la Sinodul din anul 403 de
              la Stejar-Calcedon.∗ 415 – 418 : (8590 – 8593 E. V.): la Massalia / Marsilia, Sfantul Ioan Cassian
              intemeiază mănăstirile „Saint Victor” (pentru călugări) şi „Saint Sauveur” (pentru călugăriţe).
    ∗ 417 – 421 : (8592 – 8596 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Constanţiu al III-lea, originar din Dacia
               Ripensis, de langă Naissus.
    ∗ 418 : (8593 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică o lucrare fundamentală pentru Creştinism:
              Despre aşezămintele manăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate
               principale / „De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis”.
     ∗ 420 : (8595 E. V.): Sfantul Ioan Cassian publică prima serie de zece Convorbiri spirituale / Conlationes
              Sanctorum Patrum (I – X); este anul morţii sfantului daco-roman Ieronim, traducătorul Bibliei in
               limba latină.
     ∗ 423 – 455 : (8598 – 8630 E. V.): impărăţirea Daco-romanului Valentinian al III-lea. După moartea
               impăratului-unchi, Honorius (ce nu avusese urmaşi), in anul 423, a devenit impărat (al Imperiului
              Roman de Apus) fiul lui Constanţiu al III-lea şi al prinţesei Placidia, Valentinian al III-lea.
               A fost asasinat la 16 martie 455.
     ∗ 425 (aprilie) – 435 : (8600 – 8610 E. V.), aprox.: Timotei este Episcop de Tomis / Constantia
             (Constanţa-Daco-romania). Timotei de Tomis a participat la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes,
               din anul 431 (8606 E. V.), evidenţiinduse intre cei mai străluciţi combatanţi ai nestorianismului.
     ∗ 426 : (8601 E. V.): Sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a doua serie de şapte Convorbiri
              spirituale / „Conlationes Sanctorum Patrum” (XI – XVII); in Convorbirea a XIII-a, «expune raportul
              dintre har şi libertate, combătand indirect predestinaţianismul Fericitului Augustin, fără a-l numi,
              şi reliefand sfintele nevoinţe ale pelerinilor pustiei» (Cas, 48).
     ∗ 429 : (8604 E. V.): sfantul daco-roman Ioan Cassian publică a treia serie de şapte Convorbiri
               duhovniceşti / Conlationes Sanctorum Patrum (XVIII – XXIV). Unicitatea creştin-valorică «le-a
              generalizat in toată Biserica după moartea sa» (Cas, 48).
     ∗ 450 – 457 : (8625 – 8632 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Marcian (Marcianus). In Imperiul Roman de
              Răsărit, lui Teodosie al II-lea ii urmează in tronul impărătesc generalul Marcian (450 – 547), «soţul
              Pulcheriei», «sora lui Teodosie al II-lea»;
               Marcian este «primul impărat care a primit coroana din mana patriarhului de Constantinopol,
               practică menţinută pană la căderea Constantinopolului sub Turci, la 29 mai 1453» (RIB, 107).
     ∗ 451 : (8626 E. V.): generalul daco-roman Aeţiu (Aetius) infrange pe Attila, căpetenia barbariei hunice,
               in bătălia de pe Campiile Catalaunice.
     ∗ 457 – 474 : (8632 – 8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul-bessian, Leon I Tracu («Leon I Thrax»).
     ∗ 474 : (8649 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Leon al IIlea.
     ∗ 491 – 518 : (8666 – 8693 E. V.): Daco-romanul Anastasiu impărăţeşte la Constantinusa /
               Constantinopol.
     ∗ 513 (8688 E. V.) – 515 (8690 E. V.): impărăţeşte Daco-romanul Vitalian.∗ 518 (8693 E. V.) – 527 (8702 E.
               V.): Daco-romanul Justin I impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol.
     ∗ 519 : (8694 E. V.), mai: Ioan, Leontie / Leonţiu (rudă cu generalul Vitalian), Ahile, Petru şi Mauriciu,
               călugării daco-romani / valahi din Episcopia Tomisului – Dunogaetia / Scythia Minor (Dobrogea-
              Romвnia), care elaboraseră formula Unul din Treime a suferit cu trupul, in cel mai inalt spirit al
              Ortodoxiei, şi pe care o argumentaseră şi in faţa impăratului Iustin I, pleacă la Roma spre a
              susţine-o şi in faţa Papei Hormisdas, desigur, spre a anihila “efectele” Schismei Mici (cf. VSP )
    ∗ 519 : (8694 E. V.), septembrie: Papa Hormisdas scrie la Constantinopol despre sosirea călugărilor
             daco-romani / valahi din Dunogaetia / Sythia Minor (Dobrogea-Romania); stau la Roma 14 luni
              (cf. VSP, 67).
    ∗ 527 (8702 E. V.) – 565 (8740 E. V.): Daco-romanul Iustinian I impărăţeşte la Constantinusa /
              Constantinopol. In Daco-romania, după cum remarca Procopius din Caesareea, impăratul a
              organizat «cea mai puternică apărare a noastră şi a intregii Europe», impanzind ţărmurile Dunării
              (aidoma lui Aure-lian, Constantin cel Mare ş. a.) «cu intărituri dese» şi aşezand «pretutindeni pe
               ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor» (Fontes, II, 461); a rezidit
               vechile cetăţi, oraşele-cetăţi de importanţă strate-gică şi economică din Daco-romania.
     ∗ 540 : (8715 E. V.): moare Dionisie Valahul / Daco-romanul (Dionisie cel Mic / Exiguul), cel ce pune
                bazele de calcul ale erei creştine.
     ∗ 565 (8740 E. V.) – 578 (8753 E. V.): Daco-romanul Iustin al II-lea (Flavius Justinus II) impărăţeşte la
               Constantinusa / Constantinopol.
     ∗ 578 (8753 E.V.) – 582 (8757 E.V.): Daco-romanul Tiberiu impărăţeşte la Constantinusa /Constantinopol.
     ∗ 602 (8777 E.V.) – 610 (8785 E.V.): Daco-romanul Focea impărăţeşte la Constantinusa / Constantinopol
              (in documentele greceşti: «Focas»). DACIA (VALAHIA / DACO-ROMANIA) ŞI IMPERIUL BIZANTIN,
              INTRE ANII 610 (8785 E. V.) ŞI 1453 (9628 E. V.), DE LA ULTIMUL IMPĂRAT DACO-ROMAN, FOCA,
              PANĂ LA CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI
 

 STRAMOSII NOSTRI  in  DOCUMENTE

        In prezent , atat din exterior, cat si de veneticii din interior, intr-o lupta perfid mascata, ni se
     propaga ideea ca suntem un neam plin de toate relele de pe lume. Tanara generatie trebuie
     sa cunoasca adevarul si sa fie mandra ca face parte din neamul românesc, sa-si cunoasca
     si sa-si cinsteasca stramosii GETO-DACI, deoarece acestia au fost oameni deosebiti, asa
     cum istoria adevarata consemneaza. Problema nu este daca românii trebuie sa fie mandri
     de stramosii lor, ci daca ei sunt demni de acei stramosi.
     Dar sa lasam consemnarile istorice sa vorbeasca singure :
 
     *  „geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”  spunea Herodot
     Dacii/geții au fost cunoscuti și prezentați de istoricii antici și ca"filozofi naturali/înnăscuți"
         citat: "Dio Chrysostom described the Dacians as natural philosophers."  
       Împăratul Traian: „Geții (dacii) pe care i-am învins erau cei mai valoroși războinici din
        lume, nu numai datorită tăriei trupului lor, dar și datorită doctrinei pe care o dețin de la
        slăvitul lor Zamolxis. Convinși că ei nu mor nicidecum, doar că își schimbă locul de
        ședere, ei sunt mai degrabă dispuși să înfrunte moartea decât alții călătoriile.”
        (din lucrarea „Împărații”) 
gete Poetul latin Horaţiu, născut în 65 î.Hr., a relatat despre viaţa îmbelşugată a geţilor, dar şi despre relaţiile familiale ale acestora. „O viaţă mai bună duc sciţii din stepă, care au obiceiul să transporte pe care casele lor rătăcitoare, la fel şi geţii cei aspri, cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii, care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei rămâne trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea”,

Citeste mai mult:
adev.ro/nmkdug
 
Editura Republicii Populare Române, în 1964.

Citeste mai mult:
adev.ro/nmkdug
 
De exemplu Horaţiu, celebrul poet latin, îi descrie în „Ode“ pe geţi drept „Aspri. Zdraveni din cauza regiunii friguroase”. Împăratul Iulian la rândul său vorbeşte despre ”tăria trupului“ la daci, în timp ce grecul Porhirios, în secolul al III-lea d.Hr., scria

Citeste mai mult:
adev.ro/oaqtjo
 
De exemplu Horaţiu, celebrul poet latin, îi descrie în „Ode“ pe geţi drept „Aspri. Zdraveni din cauza regiunii friguroase”. Împăratul Iulian la rândul său vorbeşte despre ”tăria trupului“ la daci, în timp ce grecul Porhirios, în secolul al III-lea d.Hr., scria că „În ţinuturile de miazănoapte trupurile sunt mari. Stau mărturie celţii, tracii şi sciţii. Ţara lor este plină de umezeală şi are păşuni din belşug”. Mai mult decât atât, autorii antici arată că dacii aveau pielea albă, ochi albaştri şi păr blond sau roşcat, asemănători celţilor sau germanilor. Ovidius, de exemplu, poetul roman exilat în Dobrogea, spunea despre geţi că erau blonzi. Firmicus Maternus, un autor latin, la rândul său scria că „În Tracia toţi se nasc roşcovani”.

Citeste mai mult:
adev.ro/oaqtjo
 
gete Poetul latin Horaţiu, născut în 65 î.Hr., a relatat despre viaţa îmbelşugată a geţilor, dar şi despre relaţiile familiale ale acestora. „O viaţă mai bună duc sciţii din stepă, care au obiceiul să transporte pe care casele lor rătăcitoare, la fel şi geţii cei aspri, cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii, care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei rămâne trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea”,

Citeste mai mult: adev.ro/nmkdug
 
după cum se

Citeste mai mult: adev.ro/nmkdug
     
      
Dacii erau înalţi şi robuşti, purtau plete lungi şi bărbi, iar iarna îşi acopereau trupul cu piei. Femelie dace erau frumoase, în simplitatea lor, cu chipuri expresive. Purtau aplice şi bijuterii din aur şi bronz. Astfel au fost înfăţişaţi strămoşii daci în mărturiile istorice şi ilustraţiile monumentale, păstrate până în prezent.

Citeste mai mult: adev.ro/nluj8m
  Principalele lor ocupaţii erau creşterea vitelor şi agricultura. Conform arheologului
        german Manfred Oppermann, ţărănimea dacică trăia în obşti săteşti, lucrînd parcele de
        pămînt aflate în proprietate comună, în timp ce casa, ograda şi uneltele erau proprietate
        privată. Cultivau cereale, pomi fructiferi şi viţă de vie. Aveau turme de vite şi oi, herghelii
        de cai şi stupi cu albine.  
       Pitagora, despre geți (“Legile morale și politice”): “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi,
       ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți, pământurile sunt fără margini, toate câmpurile
       sunt comune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, ne spune Homer.”
       *  "Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri
        şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete
       destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati, „pletoşii”. La dacii nobili,
        tarobostes sau pileati, e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână
        (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii
        purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele”, îi descria Hadrian Daicoviciu, în
        volumul ”Dacii”, apărut pentru prima dată în 1965, la Editura Ştiinţifică.
        Academicianul Vasile Pârvan afirma, în lucrarea „Getica – Ο protoistorie a Daciei”,
        publicată în 1926, că geto-dacii erau foarte îngrijiţi. „Atât părul, cât şi barba erau bogate,
        dar erau potrivite cu foarfecele. Părul era tăiat pe frunte şi pe tâmple, iar la spate era
        potrivit în coamă, aşă încât am putea asemăna portul lor cu acela al ţăranilor noştri de la
        munte, care-şi retează la fel părul, lăsând să le cadă pe umeri plete destul de lungi. În ce
        priveşte barba, ea era ţinută deasemenea relativ scurtă; ba la Dacii nobili de pe
        monumentul de la Adamclissi am putea chiar afirma că e nu numai tăiată în formă, dar şi
        bine îngrijită”, scria Vasile Pârvan.
     *  Nu s-a pastrat nici o planta medicinala din limba latina, dacii fiind cei mai mari specialisti
         ai antichitatii in cunoasterea, cultivarea si folosirea plantelor medicinale si neavand ce
        imprumuta de la romani. La Sarmizegetusa Dacica, s-a gasit o trusa medicala ( o cutie de
        lemn ferecata in alama si cu maner de fier, ce continea: un scapel, o penseta, pulbere de
        piatra ponce si vase miniaturale pentru poduse farmaceutice), dovada a nivelului ridicat
        al practicii medicale in timpul lui Decebalus. Tot atat de importanta este si metoda lor de
        a trata si sufletul odata cu trupul. Medici greci sau romani veneau să înveţe de la vracii
        geto-daci folosirea plantelor în scopuri medicinale. Un bun exemplu este lucrarea
        ”De materia medica”, a medicului grec Pedanios Dioscoride. Acesta ar fi efectuat o
        călătorie în Dacia tocmai pentru a învăţa folosirea plantelor medicinale. În urma acestei
        experinţe, şi-a scris şi tratatul de medicină. O bună dovadă în acest sens o constituie
        cele peste 21 de nume de plante medicinale păstrate în graiul geto-dac, fără echivalent
        în lumea greacă şi romană. Ceea ce a învăţat de la vindecători daci şi a transmis mai
        departe Dioscoride a fost preluat secole de-a rândul de învăţaţi şi medici antici şi mai
        apoi medievali.  ”Numele dacice de plante vindecătoare din operele lui Dioscoride şi
        Pseudo Apuleius oglindesc existenţa la daci a unei botanici medicinale cu îndelungate
        tradiţii”, preciza istoricul Hadrian Daicoviciu. Specialiştii spun că multe dintre
        tratamentele naturiste, prescrise de medicii daci şi notate de medicul grec, sunt şi astăzi
        folositoare. ”Indicaţiile terapeutice preconizate de Dioscoride sunt identice cu
        recomandările medicinei ştiinţifice moderne ori cu întrebuinţările lor populare de astăzi”,
        preciza şi Horaţiu Crişan. Totodată, este documentată şi folosirea apelor termale de la
        Călan, Geoagiu şi Băile Herculane, în scopuri terapeutice. Concepţia despre medicină şi
        importanţa sănătăţii psihicului este descrisă de Platon, care redă discuţia pe care a
        avut-o cu un medic-preot geto-dac. ”Aşa cum nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără
        să vindeci capul şi nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet, iar tocmai aceasta este
        pricina pentru care cele mai multe boli rămân nevindecate de medicii greci, faptul că ei
        nu ţin seama de întregul a cărui îngrijire ar trebui să o întreprindă[…]. Toate se trag din
        suflet, atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revârsându-
        se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales
        sufletului trebuie să-i dăm îngrijire dacă vrem ca deopotrivă restul trupului şi capul să o
        ducă bine”, scria Platon în ”Dialoguri.         
        * Statul dac nu corespundea tiparului vremii. In acea vreme era in vigoare oranduirea
        sclavagista. Dacii nu erau organizati in acest mod dar nici nu ramasesera la oranduirea
        gentilica fiind mult mai dezvoltati, ei fiind organizati dupa acelasi model ca si cel
        cunoscut in literatura de specialitate sub denumirea "mod de productie asiatic".  Nu se
         poate vorbi de feudalism deoarece in Dacia forma de proprietate este obstea sateasca
        care nu exclude insa forma de proprietate privata, pamanturile in speta (dacii fiind un
         popor agricultor) nu erau propritatea exclusiva a regelui sau a nobililor. In regimul de
        stat dacic intalnim impozitele (in natura), muncile obstesti (in oaste, la constructia
        cetatilor sau pentru asigurarea continuitatii productiei) si razboaiele (jafurile externe cu
        exclusivul scop de a destabiliza puterea romana la sudul Dunarii sau cuceriri in teritoriile
         locuite de daci dar sub stapanirea altor popoare pentru intarirea puterii interne).  
        Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În “Legea
        1143” el spune: ”Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei.
         La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.  
        Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: “Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut
           creştin” 
        *   Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: “Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o
         putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de
         mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin
         instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o
         completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult
         popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.  
        Olof Ekstrom: “Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile
         Europei” 
     Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): “Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici
         bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de
         popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor propie şi cu toate
         asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.  
     *  Huszti Andras , cărturarul maghiar, in cartea “Vechea și noua Dacie”, publicată la Viena,
         în anul 1791 : “Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit
         părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.  
        Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): “În cele mai vechi
         timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau
         numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi
         regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.  
        *   Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): “Dacii sunt primii
         strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu
         geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din
         vechime concordă”.  
     *   Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): “Faza primară a
         Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”  
     *   Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): “Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”  
     *   Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): “Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii
          popoarelor nordice”  
     *   Leibnitz (Collectanea Etymologica): “Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor
         prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”  
     *   Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): “Nici un popor din cele pe care grecii le numeau
         barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării
         mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui
         Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”  
     *  Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): “În Italia, Spania şi Galia, poporul
         se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe
         timpul lui Cicero”  
     *  Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): “… celţii, germanii
         şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din
         Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie
         pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.  
     *  Jean Laumonier (în cartea La nationalite francaise, Paris, 1892): “Românul sau dacul
         modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.  
     *   Geto-dacii au excelat si in ceea ce priveste cunostintele de astronomie. Calendarul
         utilizat de acestia insuma 365,242197 de zile, in timp ce anul astronomi stabilit in
         perioada moderna a fost calculat la 365,242198 de zile, astfel ca eroarea, raportata la
         vremurile despre care vorbim, este una aproape nesemnificativa.De altfel, calendarul
         dacic era mult mai precis decat al mayașilor și cel iulian, utilizat de romani. Eroarea
         calendarului dacic era de 1,78 zile la 34 de ani, adica 1h15’3″pe an, in timp ce calendarul
         roman avea o eroare de 6h 48′ si 46″ pe an.Cunostintele despre astronomie ale dacilor
         isi depaseau timpul. Iordanes ne comunica ca dacii stiau raportul dintre diametrul
         Soarelui si al Pamantului, cunosteau in detaliu miscarile stelelor pe bolta cereasca,
         miscarile planetelor din sistemul solar, orbitarea Lunii in jurul Pamantului si efectul
         satelitului asupra planetei noastre. Autorul got ne mai spune ca dacii aveau si cunostinte
         de astrologie. Mersul vremii se pare ca a fost un fenomen pe care dacii l-au studiat timp
         indelungat, iar cunostintele de astronomie le-au permis sa elaboreze unul din cele mai
         exacte calendare cunoscute vreodata. Acest lucru trebuie privit ca pe o teorie care isi
         asteapta argumentele care sa o impuna definitiv. Teoria conform careia sanctuarele
         circulare de la Sarmizegetusa erau folosite drept calendare a fost elaborata de ilustri
         istorici români, cum ar fi St. Bobancu, E. Poenar u si C. Samoila, fiind de parere ca unele
         constructii de la Sarmizegetusa, de pilda, ar fi avut rolul unor calendare, care i-ar fi ajutat
         pe dacii in determinarea cu exactitate a anumitor momente si faze ale Pamantului in
         raport cu Luna sau cu Soarele.  Diferenta de opinii dintre istorici, se refera doar la modul
         de folosire a sanctuarelor caci algebric calculele ies minunat pe hartie, aratand
         originalitatea absoluta a calendarului dacic si exactitatea surprinzatoare a lui.  
 
        Poligamia geților este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani.
        Subiectul a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele
        istoricilor antici despre spaţiul getic. Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot
         (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile geților, citim: „… fiecare ţine în
        căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).
        Cunoscător direct al geților din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria
        despre ei:„Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”

                                         

        Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă
        poligamia geților: „Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci
        respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi şi mai ales geţii – mă mândresc
        că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Nici
        unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece şi unii chiar
        mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n’a avut decât patru sau cinci neveste,
        cei din partea locului spun despre el: bietul de el n’a fost însurat, n’a cunoscut iubirea»”
        (Geografia, VII, 3, 4).
        Cum se căsătoreau geții?
        Herodot scria că: „… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8),
        iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor „… după legea tracă…”
        (Anabisis, VII, 2, 38).  Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la
        Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci
        în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face
        într’un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au
        un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”. (Descrierea
        pământului, II, 21). Acelaşi autor confirma poligamia geților atunci când, probabil,
       inspirându-se din Herodot şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare:
        „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte
        deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are
        mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care
        trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele
        mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte
        jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor
        să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se
        lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă
        şi nu are loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).
        Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei: „Femeile de măritat se duc
        la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie
        vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc
        nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor
       îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită”(Culegere de fapte memorabile, 10,4).
       Citindu-i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care
        se făcea „după obiceiuri” se aplica în cazul femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei
        lor” îşi cumpărau soţul. Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar
        lângă rugul soţului decedat. A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii:
        „…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat…”. Cine organiza
        această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul
        îndreptăţit să „..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile „năpăstuite” zestrea era
        preluată de soţ, cine încasa plata pentru „frumoase”? Părintele, sau chiar femeia? Cât de
        mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor? Exista o ierarhie a
        nevestelor în frunte cu aceea care „..are moravurile şi conduita cele mai bune”? Odată
        cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la care n-am găsit răspuns în
        izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau
      dreptul de a se căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.

                                                 Bendis, Zeița Căsătoriei

                                          

             Printre geți existau şi celibatari. Ne-o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre
         cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic, Poseidonios (sec II-I î.Hr.): „… unii traci îşi
         petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi
         sacri, aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia,
          VII, 3, 3).
         De ce se căsătoreau geto-dacii?
         Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar
        putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un mijloc onorabil de a-şi spori averea prin zestrea
        nevestelor! Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea
        comunităţii, pentru a duce neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare
        că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.
        Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere
        publică nu era chemată să-l sancţioneze. Este posibil să fi existat şi câteva gesturi
        simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.
        Ce statut avea bărbatul?
        Societatea traco-geto-dacică era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era
        stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în casă un număr de femei în funcţie de
       posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la traci „… bărbaţii
        se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.”
        Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la geți?
        Herodot îl descria astfel: „Când unul din ei a murit, să iscă între femeile (mortului) mari
        neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care
        dintre neveste a iubit’o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească
        cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată.
        Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei.
        Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare
        ocară.” (V, 5). Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui Pomponius Mela, citat mai înainte,
        scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era
        aleasă femeia pe care decedatul „a iubit-o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela
        prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz, hotărârea era luată de
        „prietenii” decedatului, în celălalta femeile „dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să
        hotărască”, probabil un juriu din care nu ştim cine şi câţi făceau parte.
        Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă
        legături cu femei”, motiv pentru care erau „onoraţi şi socotiţi sacri”. Comentându-l pe
        Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu
        este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să
        creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acela căruia îi lipsesc femeile. 
        Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor) şi kapnobatai (călători prin fum) pe cei fără
        femei, geţii s-ar ridica împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).
        Ce statut avea femeia?
        De la Herodot aflăm că geții nu puneau preţ pe virginitate: „…pe fete nu le păzesc, ci le
        dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac.”, dar după căsătorie „… îşi
        păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).
        Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria
        despre femeile geţilor: „… ele ştiu să rabde de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau
        că „… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă”
        (Pontica, II, 8, 10-12). Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi geților, Strabon scria
        că „…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaţi,
        punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul
        şezând pe vine lângă apa vreunui râu, şi-l înfaşă.” (III, 4,17). Tot Strabon descrie o calitate
        deosebită a femeilor: „De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor
        îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a
        zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai spune acelaşi poet
        (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe
        jertfe. Cuvintele (soţului) sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei
        căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).

               

             Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale
        soţiilor romanilor:„Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de
        grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se
        încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea
        femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic: ea se teme de alt bărbat. Păcatul
        este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211). În mentalitatea vremii,
        dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului,
        proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din
        femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi o slujnică
        care avea rolul se efectueze „servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească
        doar când erau pedepsiţi. ” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).
        Evoluţia statutului femeii la geto-daci nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia
        regală a lui Decebal femeia se bucura de respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră
       că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii lui
        Decebal (R. Vulpe, Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988,
        p. 67-71). Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informaţii interesante: „Traian puse mâna
        pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, 
        Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la
        toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.). Este posibil ca
        între cauzele care l-au obligat pe regele get să accepte pacea grea din 102, un rol major
        să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o îndatorire
        de onoare faţă de un membru de vază al familiei sale.
        Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei dace torturează prizonieri romani, ar
        putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol, femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de
        a-şi salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).
        Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină „cinstea” de a fi
         înjunghiată şi înmormântată împreună cu soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul
        funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20). Fidelitatea femeilor faţă de soţ se
        exprimă şi în dorinţa lor de a’l însoţi la zei pe cel decedat: „Femeile, care ţin mult la
        cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi ceea ce socotesc drept cel mai mare semn
         al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3). Desfacerea căsătoriei pare a fi fost
         la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie
        de gesturi solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală. Heraclid din Pont
        scria: „Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce
         restituie ceea ce au primit pe ea”
                                                                              
                               
        Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o,
        moştenind-o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în mentalitatea geto-dacilor. Este de
        discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se
        bucurau regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.
        Savantul V. Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami: „… putem afirma că
         e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treapta
        stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime
        ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după
        cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi
        geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a-şi cumpăra soţia… regula generală la geţi era
        ca familia lor să fie monogamă… Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările
        de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munţi, cât şi… de pe Trofeul
        de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926,
        p. 146-147). Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind
        „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogaţi, de exemplu)” şi
        sublinia: „Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia
        dacică. Chiar admiţând, pe temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc
        sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.e.n. dăinuia şi în epoca lui Burebista-Decebal”
        (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).
        Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr’o măsură reformatoare a lui Deceneu?
        Pornind de la ipoteza că toţi marii reformatori s’au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul
        Grigore Tocilescu preciza că prin „… reforma politico-religioasă a lui Deceneu …
        obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia… familia se
        deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia înainte de romani, Bucureşti,
        1880, p. 371). Un alt bun cunoscător al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crişan, aprecia
        că poligamiei „… îi va pune, într’o oarecare măsură, capăt Burebista, cu ajutorul marelui
         preot Deceneu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).
        Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, „ridicarea” geţilor prin „cumpătare” a inclus şi
         reformarea vieţii de familie. O eventuală interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe
        aristocraţii geto-daci care ar fi avut un motiv în plus să-l înlăture pe marele rege. Dar cum
        de l-au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron? Poate pentru că acesta „… le-a apărut
         ca o fiinţă extraordinară… Învăţându-i etica, i-a înfrânt de la moravurile lor barbare…”
         (Iordanes, Getica, 71).

         Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea traco-geto-dacilor prin ochii
         grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a doua, aproximative şi, adesea,confuze.
        Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa
        locului realităţile sociale din aria tracică. Tema poligamiei geto-dacilor este reală şi nu
         poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent
         reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi ai reinterpreta mesajele geto-dacilor
         este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere
         permanent reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi ai reinterpreta mesajele.
       
               https://thraxusares.wordpress.com/2015/01/26/cat-de-poligami-erau-getii/